Zilele acestea aniversăm și comemorăm 14 ani de la căderea regimului comunist și a dictaturii ceaușiste. Sentimentele românilor legate de acest eveniment sînt foarte diversificate și contradictorii. România a ajuns în antecamera structurilor europene și nord-atlantice. Speranța într-o viață mai bună, ca orice speranță, nu moare niciodată. În ciuda acestor aspecte pozitive, masa celor nemulțumiți de nivelul actual de trai este în creștere. Aproximativ 2 milioane de români au preferat să muncească în străinătate. În multe cazuri, interesul personal al politicienilor s-a dovedit a fi mai important decît cel al alegătorilor pe care îi reprezintă. Șpaga este exponențial proporțională cu apropierea de vîrful piramidei administrative, astfel că Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană îi dojenesc pe guvernanții noștri ori de cîte ori au prilejul pentru corupția existentă în țară.
În aceste condiții nici nu este de mirare că nostalgicii regimului ceaușist rămîn numeroși. Ce spun acești nostalgici? Ei descriu arhetipuri ale regimului ceaușist, imagini simbolice rămase în inconștientul colectiv al românbilor care au trăit acele vremuri. Nostalgicii utilizează expresii de tipul: „Ei, pe vremea noastră toți primeau un apartament!”, „Dacă aveai o diplomă erai repartizat automat la un loc de muncă”, „Ceaușescu a făcut o mare politică externă”, „Dacă aveai o problemă te duceai la partid și se rezolva”. Nu contest veridicitatea acestor expresiii și nici nu este intenția mea în acest articol. Doresc doar să evidențiez că aceste arhetipuri dovedesc faptul că regimul ceaușist a căutat să forjeze în popor o mentalitate de asistat, de beneficiar al milei lui. În România, Dumnezeu delegase parțial puterea Sa partidului, statului, lui Ceaușescu, iar poporul era format din „mieii” acestor pseudo-dumnezei. Pentru a întări acest sentiment în rîndul maselor, toate slujbele religioase începeau cu osanale aduse reprezentanților puterii regimului ceaușist.
În schimb, nostalgicii nu suflă un cuvînt despre cozile interminabile care se formau „cu noptea în cap” în fața magazinelor alimentare sau aprozarelor, mai ales în anii ’80. De multe ori cozile se transformau în adevărate înghionteli și schimburi de injurii. Vremea rea nu descuraja pe nimeni. Dar ce bucurie imensă exprimau ochii celor care „prindeau” ceva! Cei rămași cu „buza umflată”, după ore petrecute la coadă, plecau cu speranța că a doua zi poate se va „băga” mai mult sau se mulțumeau să cumpere „adidași” (copite de porc) ori „calculatoare” (capete de porc), care atîrnau stinghere în cîrligele măcelăriilor. De asemenea, nostalgicii uită să spună în ce întuneric trăiau locuitorii satelor, cînd între orele 17 și 22 curentul electric era „tăiat”.
În prezent, cei care au rămas cu mentalitatea de a fi asistați sînt îndemnați să o facă în continuare. Bugetul anului 2004 este încărcat exagerat cu cheltuieli de asistență socială în detrimentul cheltuielilor pentru promovarea liberei inițiative, de sprijinire a micii proprietăți țărănești. Se formează o nouă generație de asistați, care în lipsă de altă preocupare îngroașă rîndurile delincvenților, drogaților și obsedaților după distracții erotice.
Cine are nevoie de asistați? Ceaușescu, în virtutea unei gîndiri caracteristice regimului pe care l-a generat, și anume că pe asistați îi poți manevra mai ușor, cu bani puțini, a făcut greșeala fatală să rămînă închistat în politica sa și să promită, pe 21 decembrie 1989, doar cîteva sute de lei în plus mulțimii care dorea schimbări profunde.
Acum și în viitorul apropiat este necesar ca lecția pe care a primit-o Ceaușescu în Sfînta Zi a Crăciunului din urmă cu 14 ani să nu fie uitată de guvernanții din România și să acționeze în consecință. (prof. univ. dr. ing. Doru Ciucescu)
Lasă un răspuns