Din tot ceea ce ne este dat să vedem și să auzim despre eterna și fascinanta Românie ne întîmpină parcă o anumită inerție a unor institute de cercetare sau chiar a unor organisme internaționale în plasarea țării noastre mereu pe ultimele locuri dintre țările europene în mai toate clasamentele, de la nivelul de trai pe cap de locuitor pînă la cele privind birocrația sau corupția. Un studiu recent arată că România are nevoie de 80 de ani pentru a ajunge din urmă țări ale Uniunii Europene la venitul pe locuitor. Cu toate acestea, cifrele trebuie privite cu o anumită rezervă. Asta și pentru că țări precum Grecia, Portugalia și Spania – aflate în plin avînt economic – nu au ajuns nici astăzi, practic, după decenii de funcționare în cadrul mecanismelor europene – la nivelul mediei continentale.
Este foarte greu pentru noi toți, atîta timp cît dincolo de cifre nu se analizează nici acum cu maximă responsabilitate adevăratele cauze care au stat și stau încă la originea rămînerii în urmă. Cel mai adesea se vehiculează două principale cauze, și anume că României nu i-au fost șterse datoriile și că am fi avut o grea moștenire de pe vremea regimului Ceaușescu. Și dacă ar fi fost numai atît! Aceasta este, de fapt, o teorie care exclude vinovăția și proasta gestiune autohtonă, de care se fac vinovate guvernele care s-au aflat la putere după decembrie 1989 și care nu au acordat atenția cuvenită unor domenii precum sănătatea, educația, cultura; lipsa infrastructurii.
Mai există, însă, și cauza integrării. Da, poate că nici cauza integrării nu înseamnă neapărat rămînerea în urmă a României, dar pare ceva destul de ambiguu, de forțat și foarte greu de realizat atîta timp cît specificul economiei românești rămîne încă bine fixat în vechile structuri și planuri prost proiectate și prost terminate, dar mereu cosmetizate, ceea ce a dus la motivația care ne prezintă, așa cum bine spunea cineva, că sîntem acum „precari și mințiți”. Și știți de unde pornește cu adevărat toată tărășenia? De la trecutul ăsta blestemat trăit de noi și care pentru marea majoritate rămîne un mare mister, fapt care poate fi considerat un mediu propice pentru conspirație, manipulări, ca și pentru o rampă de lansat rachete pline de iluzii.
Dar să nu ne îndepărtăm prea mult de subiect. Această integrare care ne atacă din toate părțile ne-a cam fost băgată pe gît nouă, românilor, fără a ni se permite o dezbatere clară asupra tuturor aspectelor propice unui astfel de proiect atît de complex. Totul pare o stopare deoarece, pe deoparte, integrarea ne este prezentată ca pe o binecuvîntare cerească, aducătoare de mii și mii de miliarde de lei în fonduri structurale, iar pe de altă parte simțim cum ne înconjoară o umbră de scepticism asupra fulminantelor politici de integrare, cum se pierd în neant discuțiile asupra eventualelor sacrificii și dureri pe care integrarea le-ar putea necesita, cum nu se discută despre măsurile de reformă ale Uniunii Europene, care stau cu anii fără să fie implementate, despre criza acutizată a economiei europene, care nu se poate descurca fără sprijinul american și care nu trebuie să învețe guvernanții români cum să adopte „politici intervenționiste absurde și subvenții fără noimă” de la mai-marii birocrați europeni recompensați din plin de la Centru, respectiv din omniprezentul Bruxelles.
Știți, sau nu știți, paradoxul care este în același timp și unul din învățămintele schimbărilor de regim din Europa, se reflectă excelent în ironia sorții pe care bine o prezintă unul dintre publiciștii unei foste țări comuniste: „Cum să ajungem din niște națiuni interesante, chinuite, stîrnind mustrări de conștiință – niște rude sărace?”
De ce aduc în prim-plan astfel de întrebări, de concluzii? Pentru că eu, unul, mă simt destul de blocat, pentru că simt că planează în permanență o nebuloasă asupra tuturor problemelor legate de tranziție, de integrare. Oare toate aceste țări foste comuniste, printre care, bineînțeles, se află și România, au crezut în democrația parlamentară multipartită sau le era greață de dictatura dură ori de ceva mai moale a partidului unic? Și mă mai întreb dacă ne-am dorit cu toții un alt regim sau, de fapt, același, doar că puțin mai altfel? Nu credeți, stimabililor, că elitele noastre politice și-au făcut cărțile pentru eternitate, tratîndu-și adversarii ca pe niște dușmani și nu ca pe o reală opoziție?
Ne gîndim deseori că am fost nevoiți, în această perspectivă a integrării, a ne schimba stilul de viață pierzîndu-ne trecutul, cunoștințele, locul în societate, chiar munca – modul de a gîndi, fără un ajutor deosebit și fără compasiune. Cine știe, probabil că nu ne-am dorit cu adevărat capitalism, ci doar o viață mai bună, pe care nu știm să ne-o trăim. Poate că, totuși, Europa ne va determina să ne înțelegem, să ne cîștigăm identitatea de sine și că, ne place sau nu, asta poate fi definită lumea performanței, după o epocă apusă.
Una peste alta, viața va decurge la fel de greu, fie că vom intra, fie că nu vom intra în UE, în 2007 sau mai încolo. Cred că se vor schimba multe doar atunci cînd nu trebuie să rămînem pe loc în așteptarea pomenilor Uniunii Europene sau de aiurea, asumîndu-ne consecințele propriilor decizii și ale răspunderii pentru propriul destin. Cu ajutorul Celui de Sus poate vom răzbate. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns