Eforturile făcute de occidentali pentru a lărgi zona de co-prosperitate capitalistă și democrat-liberală, ca singură alternativă – chiar dacă nu perfectă – la regimurile politce totalitare, comuniste, nu înseamnă pentru unele țări, printre care și România, doar declarații de adeziune la structurile Uniunii Europene. Înseamnă, în fapt, să demonstrezi prin reforme politice și economice hotărîte că aparții într-adevăr lumii occidentale.
Trăind într-o zonă de ambiguitate dintre Răsărit și Apus pe parcursul întregii noastre istorii și blazați de un complex de inferioritate atunci cînd e cazul să facem pasul decisiv, reacționăm negativ la procesele modernizării, democratizării și liberalizării societății românești. Și acest negativism le prinde bine și este întărit de unii lideri ai forțelor politice care, dîndu-și seama că nu dețin cheile economiie de piață, abilitățile și capacitățile politice și manageriale, și cu atît mai puțin trăsăturile morale necesare jocului politic de tip democratic, nu doresc să intre în rîndul lumii. Și atunci gîndirea lor, pierdută în negura concepțiilor comuniste, îi îndeamnă – pentru a-și putea consolida și chiar spori puterea – să recurgă la manipularea grosolană a populației, la diverse metode de incitare la ură, provocarea de conflicte interetnice și reducerea la tăcere a adversarilor politici, la corupție pe scară largă, sfidînd o populație din ce în ce mai sărăcită și aflată în fața unui viitor plin de incertitudini. Și aceasta datorită faptului că mulți dintre ei își dau seama că de pe urma statului de drept, a unei economii viabile bazate pe concurență și a unei politici bazate pe cuvîntul dat și respectarea promisiunilor electorale, ei vor avea mai mult de pierdut decît de cîștigat.
Mulți dintre cei care conduc acum România nu înțeleg cum merg lucrurile în prezent în această țară și pentru că nu cunosc prea bine istoria noastră națională, iar așa cum afirma un apreciat istoric „Necunoașterea trecutului echivalează cu repetarea greșelilor de atunci”.
Pornind de la această constatare, facem un salt în timp în memoria noastră, aducînd în discuție un moment de mare importanță, un moment-cheie al istoriei contemporane și anume „Primăvara de la Praga” din 1968, atunci cînd socialismul cu față umană propus de cehi tindea să devină contagios, fapt care a și dus în final la intervenția armată a URSS-ului în Cehoslovacia. „Acest moment a marcat, de altfel, pentru comunismul mondial, începutul sfîrșitului. Anul 1968 a reprezentat un moment de vîrf în privința evoluției unei anumite gîndiri și acțiuni politice detașate de sub tutela sovietică. Pentru liderii sovietici de atunci rostul invaziei Cehoslovaciei era de a împiedica consolidarea reformelor lui Alexander Dubcek. „Doctrina Brejnev” nu era un răspuns la o plănuită desprindere a Cehoslovaciei din Blocul Sovietic. Era, mai ales, o ripostă la contestarea dogmelor leninist – staliniste. Perioada de oarecare deschidere hrușciovistă se încheia, prefigurînd una de îngheț, numită „Era Brejnev”, care va deveni antecamera prăbușirii comunismului.
Treptat, regimurile comuniste clachează, cuprinse de înapoiere, ineficiență și corupție, iar prăbușirea acestor regimuri va angrena și prăbușirea URSS. După cum se știe, România s-a opus – prin fulminantul discurs al lui Ceaușescu – invadării Cehoslovaciei. Ceaușescu a fost adulat și susținut atunci de toată populația, care trecea printr-o perioadă de avînt economic, de reală creștere a nivelului de trai și care accepta regimul din lipsa unei alternative și a înțelegerii împărțirii Europei în blocuri, frica generată de valurile de represiune ale anilor ’48, ’53, ’58 și ’61 fiind încă vie. Pentru Ceaușescu, discursul din balconul CC din august1968 a fost momentul de apogeu, paradoxul constituindu-l faptul că deși a protestat împotriva intervenției, el a fost beneficiarul ei.
Și cînd toată lumea se aștepta la o continuare a „liberalizării”, a „democratizării sociale”, Ceaușescu se lansează, în anii următori, într-o operație de acaparare a întregii puteri, folosindu-și prestigiul nou dobîndit pentru a și-i subordona pe fidelii lui Gheorghiu – Dej, spre a-și înlătura rivalii și pe cei în care nu avea încredere, ceea ce a făcut ca la jumătatea anilor ’70 Ceaușescu să ajungă stăpînul absolut al aparatului de partid și guvernamental.
Pe parcursul anilor populația s-a convins că Ceaușescu era departe de a fi un lider reformist, fiind interesat exclusiv de putere, nu de scopurile ei și cu atît mai puțin interesat în a democratiza ori reforma regimul. El devine un stalinist mai ridicol chiar și decît Brejnev, mai cu seamă în anii ‘ 80, iar în 1989, cînd se instala primul guvern neocomunist din blocul sovietic, în Polonia, Ceaușescu a solicitat ferm intervenția militară.
Ce este, în final, relevant, important și de înțeles pentru generațiile de ieri și de azi? Că atitudinea liderilor comuniști români în 1968 este strîns legată de apărarea propriilor lor poziții, deoarece sovieticii puteau oricînd să-i înlocuiască. Cu excepția unor sentimente naturale împărtășite de restul populației și folosindu-se de emoția generală, de patriotismul acesteia, Ceaușescu și a sa clică au urmărit doar supraviețuirea lor politică, pericolul unei invazii sovietice, precum ale celor din Ungaria și Cehoslovacia alimentînd sentimentul unității naționale, ca și hotărîrea poporului de a rezista eroic alături de partidul și conducătorul său. Argumentele s-au transformat, cu anii, într-un șantaj politic de proporții, care a pus în centrul său ideea potrivit căreia Ceaușescu părea să fie singurul în măsură să apere țara de sovietici, iar mai tîrziu de „agenturili străine”, pe care le-a invocat și în discursul din același balcon, dar la 21 de ani distanță. Ceaușescu s-a identificat cu regimul, cu țara, cu oamenii, cu gîndirea și emoțiile lor, cu viața tuturor și orice atitudine critică față de acesta era considerată un act reprobabil, antipatriotic, care trebuia condamnat. Și iată că, așa cum spunea un cunoscut analist politic:”Ceaușescu a confiscat astfel mitul național și l-a folosit pentru instaurarea unei dictaturi personale”, pe care nu a vrut să o considere zdruncinată, prăbușită nici în decembrie ’89, după ani de istorie, din care Ceaușescu nu înțelesese mai nimic. Așadar, este necesar să ne aducem aminte de astfel de momente din istoria noastră, să repetăm un lucru, pentru că unii dintre cei care s-au cocoțat în vîrfurile puterii uită prea repede sau învață prea greu că atunci cînd nu prea înțelegi prezentul, sau cînd ai îndoieli asupra drumului de urmat, nu-ți rămîne decît să faci o analiză a recentului trecut istoric. Analiză care te va ajuta să înțelegi, prin multitudinea de similarități, adevăratul sens al drumului spre democrație și evitarea unor greșeli fatale care ne-au aruncat cu aproape 50 de ani înapoi în istorie. Și nu uitați un balcon care, făcînd un arc peste timp, a simbolizat zborul și apoi prăbușirea comunismului în România, pecetluind destinul unei țări. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns