ACCENTE De-ale lui Păcală

Valeriu TRAIAN

Atunci cînd Mihai Eminescu, la numai 20 de ani, scria în „Epigonii”, caracterizîndu-l pe Anton Pann ca fiind „cel isteț ca un proverb”, avea, fără-ndoială, în vedere că popularul autor al „Poveștii vorbii” a pus printre primii la noi, în valoare, proverbul, această inestimabilă dovadă a înțelepciunii populare. El însuși va culege folclor și va pune la loc de cinste proverbele, ordonate tematic.

La rîndul său, Costache Negruzzi scrie una dintre cele mai savuroase narațiuni cu titlul „Păcală și Tîndală”, în care, cu măiestrie și rafinament, îmbină proverbele, așa încît iese din înșiruirea lor măiestrită o povestioară de toată frumusețea, scoțînd în relief caracterul moralizator al scriitorului în ciclul „Negru pe alb” (Scrisori la un prieten). Ceea ce se potrivea societății românești pe la 1840, se potrivește și după 160 de ani, ceea ce înseamnă că „lupul își schimbă părul, dar năravul, ba!”.

În epoca aceea strălucitoare, pe care în 1989 am avut naivitatea să credem că am depășit-o, se rosteau unele proverbe întoarse pe dos, semnificînd înțelesuri-țintă: „cine sapă groapa altuia mai departe ajunge”, pentru că „cine se scoală de dimineață cade în groapa altuia”, iar „cîinele care latră, avansează” pentru că mușcă cel care deja a avansat sau, mă rog, cel care își așteaptă rîndul la o avansare.

Străvechiul proverb verificat, aflat cîndva și prin manualele școlare „Cine-i harnic și muncește are tot ce vrea/ Și nu-i pasă de nimica dacă iarna-i grea”, suna la un moment dat: „Cine-i harnic și muncește/Ori e prost, ori nu gîndește”. În prezent se rostesc, deseori, sub influența unor posturi de televiziune care propagă deviza „Privești și cîștigi”, butade ca acestea: „Decît să muncesc degeaba, mai bine stau degeaba”. Nimic mai păgubitor, nu numai pentru morala indivizilor cu o astfel de concepție, dar și pentru partea economică a existenței lor. Astfel de comportamente deviante, cu atît mai nocive pentru viața societății noastre cu cît ele vin dinspre zona politicului, unde cu puțină strădanie poți citi în orice cheie proverbele, nemaifiind nevoie să le întorci pe dos, producînd, cum spunea George Călinescu, „aligorii”.

Să ne întoarcem la Costache Negruzzi și să citim în cheie post-decembristă și pesedistă cîteva dintre schimburile de cuvinte cu tîlc dintre Păcală și Tîndală: „De vrei să trăiești bine… să te sîlești a fi totdeauna la mijloc de masă”. Trecerea dintr-o barcă în alta, statul în două luntri, de obicei în cea dinspre Putere, nu este o practică a tranziției? E un fel de a spune că „…te faci frate cu dracul pînă treci puntea”. Cunosc la Bacău „oameni politici” care au trecut prin toate fracțiunile liberale, cu ochii pe listele de partid pentru consilieri de orice nivel, numai să fie. Destui au trecut prin toate formațiunile așa-zise democratice, sau așa-zise sociale (a se citi socialiste). Unii, mai puțini, s-au întors de unde au plecat pentru că, între timp, cel trădat, părăsit, a revenit la putere și ei, ca tot „românul imparțial”, n-au vrut să piardă postul de „preș” sau alte posturi (am în vedere o piesă a lui Ion Băieșu).

Cunosc un personaj pitoresc în peisajul politic băcăuan, un foarte zelos activist UTC și PCR, trecut prin toate grupările de stînga, spre a rămîne într-o funcție în care nu face nici un serviciu societății, dar trage toate foloasele poziției și care ar fi capabil, fără scrupule de ordin principial (omul, „filozof” de Șt. Gheorghiu, se motivează prin raportul dintre principialitate și necesitate), sau moral și politic, este în stare să treacă la PNȚ sau chiar UDMR sau „Partida” lui Mădălin, numai să fie în preajma puterii.

În exemplele avute în vedere m-am referit doar la trecerile onctuoase, șerpuitoare, în căutarea osciorului, nu și la tot felul de alianțe și fuziuni, de care ne vom ocupa cu altă ocazie.

În alt loc ne întîmpină una atît de „la zi” că nici nu mai trebuie tradusă: „Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde”. Sînt ispitit să schimb un cuvînt pentru a-l adapta la situația politică a României de azi: „Șarlatanul făgăduiește…” și electoratul cade ca beldița în cîrligul cu momeală pentru că românului nu i-a rămas decît „a se hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele”.

Una dintre producțiile gnomice cele mai cunoscute, „Cînd umbli cu miere, linge-ți degetele”, ne aduce înainte exemple cît se poate de grăitoare din scena politică a ultimilor ani: Băsescu și flota, Adrian Năstase și casele, Halaicu zis și banii de la gospodărirea drumurilor Capitalei, Rodica Stănoiu și Legea 10/2001; dar baronii locali pe care Adrian Năsase îi apără pînă-i face nevăzuți, să pomenim pe cei mai de departe: Bebe Ivanovici, Mischie, Oprișan, Medințu (ăstuia n-au avut ce-i face, l-a scăpat în mîinile justiției); dar Fănel Păvălache și ocrotitorii lui din Guvern, sau marele procuror general, specialistul recursurilor în anulare? Toți aceștia și alții pe care nu vreau să-i mai înșir, n-au umblat cu mierea? Nu s-au lins pe degete? Ba încă ce manoperă! Cînd au terminat de lins o mînă, au trecut la cealaltă.

Ei, dar vine la rînd doamna Puwak, ministrul Integrării. Ce și-a spus domnia-sa: „Ce-i în mînă, nu-i minciună!” și linge-te, soro, pe degetele încleiate de mierea Uniunii Europene, sub formă de euro. E drept, nu direct, ci prin firme ale soțului și fiului!

Să nu spună lumea că românul nu are cîte o vorbă de duh pentru orice situație: „Vezi cum a fost maică-sa, căci pe unde a rărit capra, mai pe sus o să sară iada”. Numai că și aici sînt tentat să o înlocuiesc pe „maică-sa” cu mai potrivitul „taică-su”. FSN, PDSR, PD, UDMR, PSM (asimilat), PUR, își au obîrșia (deși nu mai recunosc descendența) în statutul PCR. E drept că au făcut o haltă în Purgatoriul CPUN, dar aceasta nu înseamnă că s-au purificat ori că s-au emancipat de metodele totalitarismului comunist-ceaușist. Dacă românii nu deschid bine ochii, viitoarele alegeri vor legitima partidul unic, forme dictatoriale, cultul președintelui de partid, vizitele de lucru și indicațiile prețioase, care, în actuala conjunctură, vor rămîne vorbe goale, praf în ochii proștilor, pentru că baronii locali au țara pe mînă și cum „Corb la corb nu-și scoate ochii”, ei se vor tămîia unii pe alții, în timp ce procesul înfeudării marii majorități a populației se va accentua prin sărăcie, mizerie și umilințe.

Ne întrebăm, cu deznădejde: ce s-a ales de înaltele idealuri ale lui Decembrie ’89, în care am avut naivitatea să credem? Care este prețul jertfei atîtor tineri?

Tot Negruzzi ne învață că poporului trebuie „dată pilda bună, că peștele de la cap se-mpute”. Dar „unde nu-i cap, vai de picioare”, spune un alt proverb, adică e vai de biata țară pe ce mîini hrăpărețe a ajuns!