De cîte ori am avut de făcut aprecieri asupra schiței lui I.L. Caragiale, „Bacalaureatul”, solicitînd celor din jur păreri despre personaje, situații, ținte ale satirei, implicarea autorului-narator-personaj, eram atent dacă se face o anume observație. Și anume, un argument cu care personajul – autor – narator îl convinge pe amicul său, profesorul Popescu, ca să-l promoveze pe Ovidiu, mezinul amicei sale, doamna Caliopi Georgescu, din categoria picaților cu nota 3 la Morală, în categoria promovaților cu nota 6. Zbuciumul matroanei era stimulat de interesul expres că Ovidiu trebuia, neapărat să intre la facultatea de drept spre a se face avocat, ca și tătîne-su, om de parlament, care nu-și bătea capul cu educația copiilor sau ca și cei doi frați mai mari, Virgiliu și Horațiu, ambii studenți la drept. Argumentul forte pentru reușita intervenției era că „ce-are a face Morala cu cariera de avocat, pe care vrea tînărul să o îmbrățișeze?…” Argument pe care personajul-narator i-l servește prietenului său, profesorul Popescu. Profesor care pare a nu băga de seamă că-i este sever știrbită autoritatea profesorală și profesională, dar se pare că nu înțelege raportarea vulgară și ignorantă a celor două noțiuni, avocatura și morala. Că este așa o dovedește faptul că nu va fi tulburat de argumentul amicului, care, la rîndul său, și-l însușise de la madam Georgescu, nu fără a-i cunoaște subtilitatea ironică. Rezolvarea cazului se face pe cu totul alt considerent, cum că Ovidu e de familie bună, ocazie cu care scapă și alții, fiind și ei de familie bună…
Întorcîndu-ne la binomul avocatură-morală, constatăm că dihotomia nu s-a șters odată cu trecerea vremii, că nesocotirea moralei rămîne o constantă în mentalitatea românului trăitor în societatea post-industrială, cum ar spune Toffler. Că o astfel de mentalitate a guvernat în societatea socialistă viața justiției nu a fost de mirare pentru nimeni. Ce-i curios, că ea există și azi în societatea românească democratică, adică în statul de drept, cum le place unora să creadă că este și „țărișoara” noastră, România, după 1989.
Să trecem de la subtila ironie caragialiană la un caz concret, în care este implicat un avocat cu clientelă grasă și care nu s-a distanțat nici cu un milimetru de madam Georgescu a lui Nenea Iancu.
În seara de 3 februarie 2003, dau la „Realitatea Tv” peste o dezbatere, în cadrul emisiunii „Nașul”, a lui Radu Moraru, despre Legea protejării nefumătorilor din spațiile publice. Invitații show-ului erau deputatul Negiot, inițiatorul legii, prof. dr. Ioan Paul Stoicescu, directorul Institutului de Pneumologie București, și avocatul Ivan Pavelescu, pe care cititorii noștri și-l amintesc de la o emisiune recentă pe același post, ca apărător al lui Iosif Pop, fostul președinte al Băncii Transilvania.
N-am să ocup spațiul pentru a relata dezbaterea. Dar m-a șocat o afirmație a avocatului Pavelescu, repetată cu obstinația celui ce nu vrea nicicum să fie contrazis, cum că între justiție și morală nu-i nici o legătură. De ce? Pentru că prof. dr. Ioan Paul Stoicescu, susținînd legea, aducea în discuție, ca un om de știință serios, autoritate în specialitatea domniei sale, argumente științifice, bazate pe statistici, pe experiența îndelungată și cazuistica temeinic cercetată, alături de altele de bun simț și de ordin moral. La care domnul avocat Pavelescu sărea ca ars, susținînd că legea în discuție nu este bună, pentru că îngrădește o minoritate, a fumătorilor. Și dă-i, și dă-i, că este discriminatorie, că nu respectă drepturile omului etc și că ce vor face patronii, obligați să-și cheltuie banii construind și amenajînd locuri speciale pentru fumat. Ca și cum oamenii se angajează spre a se apuca de fumat cînd intră în tură, ca și cum patronii înșiși i-ar angaja ca să stea oamenii la fumat. Nu, domnule avocat, cînd te duci la muncă nu trebuie să-ți consumi timpul fumînd. Iar patronii ar trebui să interzică, prin contract, fumatul în orele de program. Astfel, toată pledoaria lui Pavelescu era împotriva doctorului care, spunea el, aduce argumente de ordin moral și nu e nici o legătură între morală și justiție. Dacă ar fi spus-o o dată aș fi trecut cu vederea, crezînd că i-a scăpat, „verba volant”. Dar a repetat-o de mai multe ori, ceea ce, nu-i dubiu, e vorba de convingeri de profesionist al justiției. Oare așa gîndeau avocați ca Take Ionescu, Titu Maiorescu sau Delavrancea? Știu sigur că un Socrate, un Seneca, dar mai ales un Cicero, marele avocat al antichității latine, pe filozofia căruia se sprijină incontestabilul pînă astăzi „Drept Roman”, nu lăsa loc nicicum la o asemenea concepție.
Pe ce filozofie se sprijină învățătura acestui avocat (să nu ne mai întrebăm de morala domniei sale) care debitează asemenea enormitate? Madam Georgescu avea motive personale, dar și norme morale numai de ea știute, ca să facă disjuncția între morală și avocatură. Caragiale, cu ironia lui zdrobitoare, avea și el temeiuri (ca personaj) să preia de la amica-matroană ideea. Să nu uităm că era vorba de o pagină literară, de o lume creată de autor pentru a o satiriza. Or, domnul avocat Pavelescu nu-i o ficțiune. El trăiește într-o realitate mult prea concretă pentru a nesocoti morala pe care doar clienții tribunalelor o disprețuiesc. (Traian VALERIU).
Lasă un răspuns