Alianța politică dintre PNL și PD, preocuparea pentru referendumul din octombrie privind schimbările constituționale, privatizarea unor mari unități industriale într-un timp record, introducerea unui nou cod fiscal, încercările de îmbunătățire a nivelului de trai, ca și lupta împotriva corupției (oare chiar o fi început?) nu sînt elemente îndeajuns de convingătoare ale unei politici ce-și propune integrarea europeană, în drumul României către un cămin comun al Europei. Realitatea confirmă drumul greu al tranziției de la un sistem comunist dictatorial la un sistem democratic pluralist, atît în sens politic, cît și în sens economic. Mai ales că nu există precedente, ci doar cazuri de mișcări într-o asemenea direcție, cele mai relevante fiind în prezent cazurile Cehiei, Ungariei și Poloniei. Aceste țări parcurg cu destul succes schimbări politice și economice cu adevărat profunde, care se îndreaptă către instituționalizarea unor sisteme politice pluraliste, cu concurență deschisă între partide politice ce pun în centrul atenției rezolvarea problemelor oamenilor.
Restructurarea economică conține angajamente explicite în privința creării unui sistem economic al pieței libere. Acestea sînt țeluri cu adevărat mărețe, iar dacă ele vor fi atinse și la noi, va însemna tranziția fără precedent istoric la un sistem care în alte părți ale lumii s-a dovedit a fi dinamic și creator din punct de vedere economic, social și intelectual. Dar nu este nicidecum sigur că această tranziție va fi încununată de așteptări, căci dificultățile care îi stau în cale sînt enorme. Cele mai mari dintre acestea sînt de natură economică. Este extrem de greu de transformat structura unei economii statice, centralizate, într-un sistem de piață cu adevărat funcțional, care implică nu numai relații economice complexe, ci și cristalizarea unei culturi eficace a inițiativei economice. El implică și o schimbare de natură psihologică, nu numai o schimbare a condițiilor economice obiective. Tocmai de aceea avem nevoie de un ajutor amplu din partea Occidentului, care să ducă, în final, la un succes al procesului de tranziție. Iar dacă acestea vor avea loc atît în România, cît și în celelalte „noi democrații”, el va constitui un pas important în direcția creării unui cămin comun al Europei.
Cea de a doua mare dificultate aflată în calea realizării acestui cămin este posibilitatea unui impas prelungit în care se află, din păcate, și România, fiind foarte greu de închipuit ce anume, în viitorul previzibil, va putea constitui ceva ce va merita să fie calificat drept succes.
Cea de a treia dificultate ține de faptul că, în timp ce primele două probleme majore sînt combătute putînd fi, în final, învinse, deosebirea privind condițiile obiective existente în ceea ce numim VEST și cele din ceea ce mai numim EST, devine din ce în ce mai mare. Nu există nici o îndoială că Vestul (Statele Unite, Japonia, Europa de Vest) se avîntă într-o epocă nouă – epoca postindustrială, tehnotronică, o epocă ce se deosebește fundamental nu numai în sensul indicatorilor economici, ci și în privința stilului și calității vieții, de epoca industrială. Acea parte a lumii pe care o numim EST continuă să aibă de luptat în esență cu moștenirile industriale. În multe privințe, în procesul de tranziție ce are loc în România sînt lupte date cu moștenirile epocii industriale, cu moștenirile lăsate de un proces de industrializare nedus cu succes pînă la capăt. Astfel, condițiile obiective implică o prăpastie mare între națiunile lumii și va fi greu de construit ceea ce ne-am propus, dacă această prăpastie va deveni din ce în ce mai mare.
Aceste lucruri nu derivă dintr-un anume pesimism, ci ne arată că este nevoie să privim dincolo de lozinci și să înfruntăm cruntele realități, dacă vrem să avem succes în efortul construcției unui cămin al Europei. Dar, pentru toate acestea, avem nevoie, în special pentru depășirea dificultăților, de anumite principii. Alianțele trebuie să aibă drept bază interesele istorice și geografice ale partenerilor, dar ele nu trebuie să fie instrumente ale unui imperialism ideologic, de impunere a unor anumite concepții ideologice privind realitatea.
Un alt principiu este acceptarea aparențelor multiple la organizații care presupun cooperarea în domeniul securității și în alte domenii. Cel de al treilea principiu general este că Europa nu este doar o realitate geografică, ci, fapt mai important, o realitate filosofică și culturală. În sens geografic, granița estică a Europei este în ultimă instanță doar o linie imaginară pe hartă – Munții Urali. Dar ca realitate culturală și filosofică, Europa cuprinde și Statele Unite și Rusia, în sensul că aceste două țări împărtășesc anumite valori culturale și filosofice inerente civilizației europene, tradiției creștine – valori care determină relațiile dintre individ și societate și dintre societate și stat. Aceste valori sînt incompatibile cu noțiunile despotismului oriental, cu subordonarea totalitară a societății față de stat sau a individului față de societate. Valorile principale sînt cele care definesc Europa, iar prin faptul că Statele Unite și Rusia aderă la aceste valori, aceste două țări fac parte din tradiția europeană și constituie o extindere a Europei. Aceasta ar fi o bază de apreciere a gradului de participare americană și rusească la viața europeană și la căminul european în curs de cristalizare.
Dar poate că cel mai important principiu îl constituie libertatea de alegere, care înseamnă întîietatea democrației, care este baza pe care un popor poate hotărî sistemul în care dorește să trăiască. Libertatea de alegere nu este compatibilă cu guvernarea de către un singur partid politic. Orice sistem uni-partidism de guvernare este nedrept în mod fundamental, pentru că înseamnă uzurparea dreptului poporului la libertatea de alegere de către o elită autoaleasă, a cărei legitimație nu este dată de voința liber exercitată a poporului. Iar libertatea de alegere este, așa cum spunea reformatorul Gorbaciov, „un principiu universal care nu permite excepții”. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns