Ce mai citim? Iată o întrebare pe care și-o pun toți cei care au rămas fideli exercițiului lecturii. Producția editorială a ultimilor ani este una generoasă, cel puțin în ce privește numărul titlurilor. Cele mai multe sînt reeditări ale clasicilor, dar printre ei își fac loc și creatorii contemporani. Alături de capodopere stau scrieri de calitate îndoielnică. Cine are bani, ori sponsori, se (este) publică. Cum facem selecția, pe ce criterii, cu ce rămînem după o lectură? Sînt întrebări la care încearcă să răspundă, în parte, colaboratorul nostru Romulus Dan Busnea:
Literatura ne învață că viața este mai surprinzătoare, uneori bizară, dar complexă și mai fascinantă decît orice altă teorie menită să ne-o
explice. Ea, literatura, oferă celor ce o citesc un beneficiu plăcut și prețios, acesta fiind principalul motiv care trebuie să ne determine a nu renunța la el. Există, desigur, și plăcerile conflictului, ale desfășurării acțiunii, din nefericire abandonate în multe scrieri literare în aparență serioase, de scriitori pe care îi interesează într-o mai mare măsură etalarea obsesiilor, concepțiilor intelectuale și virtuozității lor, plăceri ce îi determină însă pe mulți dintre cititori să se întoarcă la romanele secolului XIX și chiar ale secolului trecut.
Romanele, la fel ca și scrierile istorice și biografice, oferă un minunat laborator pentru studierea caracterului uman și stimulează, astfel, eforturile de progres în acel domeniu care poate fi considerat a fi cel mai profund dintre toate domeniile naturii umane.
Una dintre sarcinile nerecunoscute, dar cruciale ale romancierului este să demonstreze cum realitatea refuză aproape întotdeauna să confirme ideile definite prea riguros. „Spiritul romanului este spiritul complexității”, observa scriitorul ceh Milan Kunder. După cum știm, Tolstoi își începe „Ana Karenina” cu acea memorabilă frază, cea mai faimosă dintre toate cele dintîi fraze faimose: „Toate familiile fericite sînt la fel, dar fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Deși educația literară ne face să credem că această frază splendidă conține un adevăr numai pe jumătate. Pentru că, citind romane, am aflat că și fiecare familie fericită este fericită în felul ei. Așadar, educația prin intermediul romanelor prezintă un interes deosebit, neabătut față de diversitatea vieții. Tolstoi însuși spune că scopul omului de artă este „să ne convingă să iubim viața cu toate manifestările ei nenumărate și inepuizabile” – și totodată un dezgust nu numai față de cele mai simple, ci față de toate generalizările. Omul educat de romane crede că acțiunile umane sînt cel mai bine înțelese prin intermediul cazurilor individuale și că fiecare caz în parte este enorm de complex în mod intrinsec, dat fiind faptul că, așa cum spunea Paul Valery, „omul este mai complicat decît gîndurile sale”.
Dacă romanul este, în ultimă instanță, o negare neînduplecată a eforturilor intelectuale optime de explicare a realității în termeni generali (faptul că majoritatea romancierilor sînt antifreudieni nu este întîmplător), el oferă, desigur, lecții proprii, sau cel puțin cele mai bune romane fac acest lucru. De la Dikens învățăm importanța prieteniei, loialității și bunătății; de la Conrad valoarea demnității pe care o poate produce tenacitatea în suferință; de la Tolstoi, valoarea divină pe care o pot avea cele mai obișnuite momente; de la James, așa cum spune el însuși în scrierile sale, faptul că „figurile de pe tabla de șah nu sînt decît pasiunile și geloziile și superstițiile și stupiditățile omului…”.
Știința transmisă de romane nu poate fi, în nici un sens convențional, utilă. Tot ceea ce o recomandă este faptul că sună veridic, iar pentru un om educat de romane această recomandare este absolut suficientă. (Romulus Dan Busnea)
Lasă un răspuns