În ultima perioadă, o temă de mare interes legată de principiile etice în relațiile internaționale este dezbătută cu o frecvență crescută în cercurile politice de pe întreg mapamondul. Și asta, mai ales după invadarea Irakului, ca și după încercările repetate ale Iranului și Coreei de Nord de a continua programul nuclear, respectiv de a amenința cu testarea de arme nucleare. Iar dacă aceste din urmă două țări vor hotărî să continue ceea ce și-au propus, ele riscă să provoace cea mai serioasă criză nucleară de la „criza rachetelor” din Cuba, în anul 1962. Tocmai de aceea națiunile lumii ajung astăzi să înțeleagă că deciziile morale sînt adesea deciziile cu cel mai mare potențial practic. Dacă analizăm, însă, mai îndeaproape ceea ce se petrece în sfera relațiilor internaționale, ne dăm seama, la fel ca și în alte domenii de activitate umană – că este ineluctabil faptul că sînt luate anumite decizii care sînt formulate în termeni ce definesc obiective, mijloace și consecințe.
De-a lungul timpului, aceste decizii creează precedente și tradiții care își găsesc exprimarea în ansamblul de reguli și obiceiuri care guvernează relațiile internaționale. Este foarte util să concluzionăm pe scurt de unde vin aceste principii etice. Etica poate fi definită ca fiind produsul moralității. Cu alte cuvinte, moralitatea furnizează baza profundă de idei pe care se sprijină normele etice. Moralitatea are numeroase izvoare care includ religia, utilitarismul și imperativele culturale. Toate sistemele își promovează supozițiile etice, care se află adesea într-o concurență aprigă nu numai în cadrul propriilor lor sisteme etice, ci și cu sistemele etice emise de alte fundamente morale. Iată de ce putem spune că moralitatea și normele etice constituie de multă vreme factori în cadrul relațiilor internaționale. Și aceasta se datorează unei participări largi a publicului la dezbaterile privind probleme de politică externă, avînd
un efect profund asupra desfășurării și evaluării politicii externe în general și a politicii externe a Statelor Unite, în special.
Iată și cîteva explicații ale ponderii crescînde a elementului etic al politicii externe. A devenit din ce în ce mai democratică politica externă axată într-o mai mare măsură pe oameni, cu calitățile și slăbiciunile lor, în vreme ce ei se luptă cu dilemele etice legate de luarea deciziilor de politică externă. Dacă această evoluție poate face ca politica externă să devină mai sănătoasă este o întrebare care poate lesne crea o serie de controverse, dar o lărgire a participării este inevitabilă în societățile democratice și creează posibilitatea unui element etic mai evident atît în luarea, cît și în evaluarea deciziilor.
O seamă de incidente internaționale soldate cu măcelărirea unor oameni nevinovați, ca și anumite încălcări mai recente ale drepturilor omului au ridicat permanent astfel de întrebări privind ceea ce este legal și ceea ce este drept. Oricum, nu puteam evita întrebarea dacă preocupările etice nu sînt lezate incurabil de predispoziții culturale. Există, într-adevăr, o predispoziție occidentală produsă de evoluția actualului sistem internațional. De-a lungul anilor, în timp ce națiuni cu convingeri și obiceiuri diferite s-au alăturat activităților internaționale, ele au adoptat în general acest sistem. Într-un studiu asupra culturilor lumii publicat cu cîtva timp în urmă se spunea că „nimic din ceea ce există sub soare sau deasupra lui nu este stabil sau supus, iar ca să oprești procesul evoluției morale e ca și cum ai încerca să oprești mișcarea mareelor sau pe cea a astrelor”. În toate, soluția etică, adică dreaptă, este legată de utilitate și rațiune, iar aceasta face ca ea să fie un factor deosebit de important în luarea deciziilor personale, instituționale, naționale și internaționale, noi nefiind altceva decît produsul acumulării deciziilor noastre.
Este într-adevăr dezirabil ca, în relațiile internaționale, toată lumea să se comporte conform acelorași norme etice, unul din motive referindu-se la criteriul normativ actual, care a fost și este un important factor în promovarea păcii. Ce s-ar întîmpla dacă el ar fi distrus sau schimbat radical? Această întrebare este pusă în contextul schimbărilor petrecute pe scena internațională ca urmare a faptului că două țări importante, Germania și Japonia, care au jucat roluri ambigue în ultimii 50 de ani, revin în forță în centrul arenei internaționale ca posesoare ale unei puteri ce crește rapid. Marile alianțe post-belice menite să exercite control asupra Germaniei și Japoniei sînt acum în stare de eclipsă. Inițial, NATO avea două principale meniri: să furnizeze un scut care să apere Occidentul de amenințarea pe care o constituia Rusia și să anihileze posibilitatea ca Germania să devină din nou o amenințare la adresa Europei și întregii lumi. Astăzi, NATO, principalul club de securitate al Europei, funcționează tot mai mult ca o organizație regională a ONU prin operațiunile sale de păstrare și susținere a păcii în Balcani și, mai recent, în Kabul.
Preocuparea primordială privind etica în relațiile internaționale a avut un efect profund asupra procesului diplomatic de modă veche, axat pe noțiunea „interesului definit drept putere” și pe pozițiile realismului în relațiile internaționale. Totodată, această preocupare este axată pe întrebarea dacă, în deceniile următoare, aceste țări, națiunile est-europene pornite pe drumul democratizării, o Rusie remodelată, puterile crescînde din sudul și estul Asiei, ca și alte state, vor decide să sprijine și să îmbunătățească orînduirea actuală, sau să opteze pentru o alta mai bună, sau mai puțin bună. Standardele etice vor determina forma unei eventuale noi orînduiri mondiale. De aceea, moralitatea și etica au importanță în sfera relațiilor internaționale. Și asta, datorită în primul rînd faptului că toate controversele legate de politica externă intensifică revendicările și conflictele etice, ceea ce ar putea să ducă în final la o gîndire mai clară și la rezolvarea sau aplanarea disensiunilor ce apar în plan mondial. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns