În ultima vreme se încearcă, destul de timid aș zice, o analiză a efectelor pe care le provoacă prăbușirea utopiei de anvergură planetară care a fost comunismul. Pe zi ce trece ne adîncim parcă tot mai mult într-o lume mult prea violentă, prea abisală, o lume a permanentelor incertitudini și a neîmplinirilor.
Marginalizați, terorizați, stresați, stupefiați de tot ce se întîmplă în jurul nostru, ajungem să fim supuși, mondializați, globalizați de valurile amețitoare ale unei noi utopii. O utopie care, prin definiție, nu are la bază nici pe departe o ideologie sau o filosofie coerentă, profundă și aplicabilă, ci doar aceeași temă și idee, speranță a „mărețelor împliniri” ce a antrenat elanul a milioane de oameni mai ales în așa-zisa epocă de aur a comunismului. Oameni care au crezut sincer, dar au sfîrșit prin a constata că au fost mințiți grosolan, manipulați și chiar masacrați atît fizic, cît mai ales psihic. Dar ceea ce este mai trist, mai regretabil și mai condamnabil este faptul că nici acum, ca și cum nu am fi învățat mai nimic din învățăturile istoriei, nu sîntem în stare să analizăm și să căutăm adevărul trecutului, să analizăm cu luciditate consecințele prăbușirii unor sisteme ce ne-au marcat și ne-au schimbat destinele. Problema aceasta, pusă într-un context european de forurile sale democratice este aceea că în timp ce după cel de-al doilea război mondial procesul nazismului a lăsat morți, a lăsat și un gol imens în istoria umanității.
Prăbușirea utopiei comunismului și consecințele acesteia au fost lăsate, din păcate, deoparte, fără a fi temeinic analizate, iar mentalitățile noastre au rămas agățate de un trecut care nu ne-a făcut să înțelegem și să tratăm inegalitatea socială, iar acum ne aflăm în fața unor inegalități pe care nu mai știm cum să le abordăm. Comunismul a lăsat urme adînci, răni deschise, care se cicatrizează foarte greu, iar deruta este și mai mare în momentul impactului cu o modernizare echivocă și o economie de piață ambiguă, cu o cvasidemocrație formală, cu ciclul negativ al promisiunilor distribuției și dictaturii reformiste. Probabil că ne-am rătăcit pe undeva, ne-am afundat în utopie, marile speranțe devenind marile deziluzii, iar în locul mult-așteptatului stat al bunăstării avem parte de o țară a neîmplinirilor.
Nici intrarea în Uniunea Europeană nu promite miracole, deși altă soluție mai clară nu se prefigurează la orizont. Perioada imediat următoare afilierii poate provoca încă și mai multe deziluzii, căci n-or să umble cîinii cu colaci în coadă, în schimb se vor modifica multe prescripții ce vor avea un impact direct asupra vieții noastre de zi cu zi.
Din nefericire pentru majoritatea statelor post- comuniste, comuniștii au fost aduși la putere nu prin voința popoarelor, ci prin intervenția brutală a tancurilor sovietice. Obiectivele noii orînduiri comuniste au fost nu realizarea unor relații sociale mai echitabile, ci distrugerea elitelor din toate domeniile, printr-un sistem criminal de exterminare fizică și o pauperizare generală care să permită un control eficace al țării printr-o oligarhie de partid. Practic, într-o perioadă total nefastă a istoriei societății omenești a avut loc un război civil european în care s-au confruntat două mișcări revoluționare globale: mișcarea fascismului și mișcarea comunismului, ambele cu un termen generic și care au determinat reacții paroxistice prin experiența nazistă și experiența stalinistă. Acum sîntem liberi, independenți, trăim într-o democrație pe care ne-am dorit-o din vremuri străvechi, dar cu toate acestea cu greu putem vorbi de o satisfacție socială. A fost vorba de societate civilă, de autoguvernare, ne așteptam la bunăstare și în loc de toate astea avem șomaj, probleme sociale, nemulțumirea tot mai crescîndă a numeroase categorii. Ne-am pierdut sentimentul de securitate socială și sentimentul de siguranță, în general. Politica ne impregnează viața și partidele pretind să facă parte din ea. O utopie pare a se transforma curînd în altă utopie. Iar în toată această utopie a existat și există încă prea mult patos, dar și prea multă vorbărie goală și prefăcătorie care au ucis un mecanism ce s-a dovedit a fi, în final, total ineficace. Ajungem să ne întrebăm dacă există ceva care să poate fi salvat din cei 45 de ani de regim autoritar, despotic, care se dezvoltă și se prăbușește apoi în 1989. Poate că doar o anumită parte a culturii, poate că unele dovezi certe ale unei mari mascarade, manipulări și ale înșelării viselor, așteptărilor libertăților mult dorite, anumite amintiri.
A fost, în esență, o tragedie istorică globală din care au derivat tragediile istorice naționale ale țărilor afectate de flagelul comunismului, o tragedie care a afectat viețile a milioane de oameni. Nu se poate trece așa de ușor peste asemenea lucruri și poate că nu este rolul meu de a face procesul, sau mai bine-zis sinteza unei orînduiri, a unei etape aberante din evoluția omenirii, ci doar acela de a mă alătura celor care încearcă să mai recupereze ceva din această istorie frîntă, să înregistreze cu răbdare și perseverență lucrurile și faptele întîmplate, să facă anumite judecăți morale.
Ne întrebăm dacă ar fi putut România să meargă într-o altă direcție în condițiile în care totalitarismul stalinist înșfăcase aproape o Europă întreagă ce a suportat, astfel, o profundă criză. O criză ce se prelungește amenințător și în secolul XXI sub alte variante de totalitarism. De aceea, consider ca o prioritate analizarea evenimentelor trecute ce au repercursiuni și în prezent pentru a învăța ceva din experiențele unui secol traumatizant, dar și pentru a înțelege exact ce s-a întîmplat și de ce, aceasta pentru a desluși soarta unei iluzii care nu trebuie să se mai repete.
Romulus Dan BUSNEA
Lasă un răspuns