Toate semnalele care vin dinspre Cotroceni și Victoria, chiar și după ce forurile științifice s-au pronunțat, ca la o Curte cu juri: „Vinovat”, în cazul d-lui Mircea Beuran sună mai curînd ca o rugăminte adresată împricinatului de a nu părăsi Guvernul, decît ca o îngrijorare față de fenomenul delictului intelectual. Rog cititorul să nu creadă că mă interesează cazul Beuran. Dacă n-ar fi imposibil de ocolit, nici nu l-aș pomeni. O fac pentru că mă văd obligat să iau în discuție alte aspecte care irită opinia publică mai mult decît plagiatul. Pentru că, de ce să nu recunoaștem: pe cine interesează acest caz dincolo de cercurile medicale, singurele competente și în drept a se pronunța, cum, de altfel, au și făcut-o? Încă o observație și trecem la fondul problemei: la începutul campaniei cu plagiatul dat în vileag d-l ministru al Sănătății, „emanat” al remanierii de acum cîteva luni arată ca un om contrariat, poate chiar sfidător sau mirat de ce se spune, în ultimele apariții dă impresia că s-a resemnat. Guvernul are dintr-o dată două situații delicate. Ambele cu ecouri în presa internațională. Doi demnitari români aflați în ofsaid. Și încă n-ar fi nimic. Greșeli se fac peste tot. Omul e supus greșelii. Altfel cum ar fi perfectibil? Aici însă e vorba de poziția oficială față de greșeli. Pentru unii, cei doi miniștrii ai Guvernului PSD – UDMR, Beuran și Puwak sînt cazuri identice. Pentru noi, nu. Iată de ce. Doamna Puwak era ministru cînd fiul și soțul au beneficiat, prin înșelăciune, de fonduri europene, prin care și-au asigurat prosperitatea societăților și, evident, a familiei. Că d-na Puwak ia foc cu gura, spunînd ba că nu era ministru, ba că n-a știut etc, e o chestiune care deja s-a dovedit prin ancheta specialiștilor Uniunii Europene și ține de moralitatea partidului din care face parte. Cert este că domnia sa a devenit culpabilă fiind la Putere. D-l Beuran a greșit plagiind cu mult timp în urmă, cînd nici nu visa că va ajunge ministru. Greșeala este a omului, a medicului de profesie, a conferențiarului universitar, a doctorului în medicină și pentru aceasta l-au judecat forurile științifice, l-au descalificat, l-au dezarmat etc. El ca ministru n-a greșit. S-ar putea să fie un bun, priceput și autoritar manager al domeniului, adus la dezastru de d-na Bartoș, cosemnatară a unora dintre lucrările plagiate. De precizat este că d-l Beuran n-a greșit ca ministru. De aceea credem că trebuie de făcut o disjuncție între cele două cadre ministeriale. In cazul d-nei Puwak intervine conflictul de interese între omul politic – demnitar și afacerile familiei. În oricare țară din lumea civilizată ar fi fost demisă dacă n-ar fi demisionat. Onoarea Guvernului ar fi fost reparată. În ceea ce-l privește, d-l Beuran este compromis intelectual, ca profesionist. Este o chestiune de onoare care ar trebui să-l așeze alături, adică în afară de viața publică. Demisia ar fi fost o simplă dovadă de respect față de lumea medicală, de Putere și de opinia publică. Nici el n-a demisionat. De ce? Nu-l lasă Președintele, Partidul și Guvernul. Același tratament se aplică și d-nei Puwak. Nedumerirea de aici începe. Sînt domnii Iliescu și Năstase niște părință care-și ocrotesc odraslele orice-ar face, este pesede-ul un ocrotitor al fără-de-legilor? Așa s-ar părea. Fără voia noastră ne amintim de cazul Bivolaru (fără comentarii). Ne convingem de manierele partidului – stat de la o zi la alta. Aroganța, semnele renașterii cultului personalității, credința în infailibilitate, credința că și-a asigurat pe termen nelimitat iubirea alegătorilor fac din partidul d-lui Năstase o grupare politică vulnerabilă. Se pierde contactul cu realitatea. Glasul țării nu numai că nu este ascultat de către Guvernul Social Democrat, dar se și încearcă punerea surdinei pentru înnăbușirea lui. În timp ce promisiunile din campania electorală s-au dus pe apa sîmbetei, sprijinul tîlhăriilor baronilor locali se practică la lumina zilei. Fără frică și fără jenă. În asemenea climat politic nu-i de mirare că cei dovediți a fi necinstiți în loc să fie înlăturați din viața publică, dimpotrivă, sînt ocrotiți. În loc de un șut undeva, li se tot repetă un refren al unui șlagăr de muzică ușoară: „Rămîi, o, nu pleca, rămîi / Că tu ești visul meu dintîi”. O fi visul domnului A.Năstase, dar visul nostru, al românilor – cobaii pesede-ului – este să se isprăvească, în sfîrșit, cu corupția, cu jafurile de tot felul și cu sărăcia cronică în care ne zbatem fără speranță. Mai visăm încă la o reformă radicală a societății românești spre a nu mai fi rușinea Europei. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns