Gabriela PASCU
Cu puțin timp în urmă am asistat la o scenă văzută mai ales prin filme: un bărbat furios a dat cu pumnu-n vitrina de expunere a unei farmacii și a dărîmat pur și simplu rafturile cu medicamente. Cel în cauză nu era vreun tînăr înnebunit după droguri sau cine știe ce bolnav psihic. Era doar un părinte al cărui băiețel avea 39 de grade temperatură, iar farmacista tocmai îi explicase că nu poate să-i elibereze medicamentele de pe rețeta gratuită. Motivația celei din spatele ghișeului era justificată: terminase plafonul decontat de Casa de Asigurări de Sănătate. Omul argumenta – și el justificat – că a plătit obligațiile față de fondul de sănătate și nu accepta motivațiile celeilalte părți.
Bărbatul a plecat pînă la urmă, iar farmacista a așezat cu mîinile tremurînde medicamentele la loc. Dar, dincolo de relativa liniște, mocnește realmente furtuna. Scena descrisă mai sus a ajuns aproape ceva obișnuit în farmaciile noastre. De multe ori, totul se oprește la cel care eliberează medicamente. Dar cît va mai dura pînă cînd un farmacist bătut de un client – care are prin lege dreptul la medicamentele la care nu are acces – va sparge, la rîndul său, geamurile Casei de Asigurări de Sănătate? Tabloul pare desprins din Orwell, dar, din nefericire, poate prinde oricînd contururi reale. Pentru că sistemul de sănătate a ajuns literalmente un coșmar. Este prost conceput și chiar mai prost aplicat. Am considerat că principiul „ce este al tuturor este al nimănui” este la fel de păgubitor și în comunism, și în capitalism și un sistem de acest fel nu va funcționa în veci. Sănătatea este un exemplu grăitor. Degeaba colectezi sute și mii de miliarde de lei, dacă ele se duc în oala mare de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate și înapoi mai vin doar firmiturile.
Personal, cred că vina este împărțită în sistem – și nu vorbesc chiar ca un neavenit -, dar pacienții suferă cel mai mult. Știu că salariile din sistemul sanitar nu răsplătesc munca, dar nu cred că aceasta poate fi o justificare. Cine a vrut mai mulți bani, s-a dus să lucreze în străinătate, că ofertele legale curg. Dar nu văd eu medicul sau asistentul medical care ar îndrăzni să ridice măcar glasul la un pacient în Germania sau Canada. Ar sări din schemă în următoarele minute. Pacientul plătește, așa că nu admite să fie tratat cu sictir. La noi, nesimțirea cu care ești tratat cînd ai ghinionul să ajungi la cine știe ce oră „nepotrivită” la serviciul de urgențe este aproape proverbială. Ca să nu mai vorbim de modul de adresare din toate unitățile sanitare. A ți se vorbi frumos a ajuns o excepție de la regulă. Nu este admisibil așa ceva. Dacă ai ales să rămîi aici, nu văd de ce să mă tratezi pe mine, asigurat care-și achită obligațiile, ca pe un milog, de parcă trebuie să mă-nchin ție, cadru medical, că te ocupi – pe banii mei – de persoana mea. Să mai amintim de șpăgile fără de care nimeni nu se uită la tine, de la infirmier la profesor universitar?
Medicii au făcut un „clan al sicilienilor”, care escamotează toate culpele medicale, pe motiv că „pacienții nu înțeleg actul medical și esența lui”. Colegiul Medicilor a devenit un stat în stat. Membrii lui fac zid în fața unor greșeli care de multe ori te fac să te întrebi dacă medicul în cauză a trecut măcar prin facultate, darămite prin specializările pe care ți le pune sub nas cu ostentație. Știu prea bine cîți ani sînt necesari pentru pregătirea unui medic specialist, cîte vrafuri de cărți trebuie să fie parcurse, cîte ore de nesomn și cîți litri de cafea presupune asta. Mă tem însă că în facultățile de medicină românești nu se predă și respectul față de pacient. Or, sistemul este susținut de plătitorii care nu-și doresc să ajungă bolnavi, dar atunci cînd se întîmplă, vor să aibă parte de îngrijire, nu de bruftuluieli și indiferență.
O altă categorie implicată este cea a farmaciștilor. Au și ei dreptate cînd se plîng de fondurile insuficiente alocate, de deconturile întîrziate luni de zile, de faptul că ei sînt cei care stau în fața pacienților atunci cînd sistemul scîrțiîie. Dar și farmaciștii au propriul lor clan și, uneori, aderă la principiul medicilor, că sînt „stat în stat”. Multe farmacii private sau privatizate au ajuns unități comerciale și nimic mai mult.
Pînă la urmă, singurii care nu au clan sînt pacienții. Care suferă și nimeni nu-i ia în seamă. Pînă cînd un bolnav, furios că este ignorat, nu va mai ține seamă de nimic și va da foc unui spital sau va da în cap unui medic. Poate atunci cei vizați se vor trezi la realitate.
Lasă un răspuns