De o bucată de vreme, media românească e plină de știri și statistici, chiar și clasamente, privind salariile din România comparativ cu Europa. Paralel se pun în evidență impozitele pe salarii, scoțîndu-se la iveală raportul invers proporțional cu cei comparați, în sensul că lefurile sînt prea mici și impozitele sînt prea mari. Această realitate neaoșă cuprinde cel puțin două aspecte. Unul privește salarizarea, adică plata muncii românului, și cel de-al doilea privește filosofia economică ce stă la baza concepției după care se conduc guvernanții noștrii în această privință. De aceea, orice comparație cu Europa sau America pleacă de la premise false.
Noi, românii, am moștenit de la defunctul regim politic un sistem de salarizare care era de la zece la douăzeci de ori sub nivelul oricărei țări europene și de la douăzeci la șaizeci de ori mai puțin ca în SUA sau Canada. De unde ni se trage? De la teoria marxistă asupra economiei. Cei care au învățat ceva carte își amintesc de economia politică, nelipsită atît în liceu cît și în universitate (să nu ne mai amintim de socialismul științific, parcă anume făcut să ne dijmuiască mediile pînă și la examenul de stat), și filosofia care era tot un fel de socialism științific, adică politică. În cursurile despre relația muncă – salariu, aflam că în socialism omul muncii (nu mai era proletar ca în capitalism, unde își vindea forța de muncă exploatatorilor, era, dragă Doamne, „om al muncii” și nu-și mai vindea forța de muncă, pentru că, pur și simplu, aceasta i se fura), învățam noi pe atunci, avea două feluri de salariu: real și nominal. Drept să vă spun, niciodată n-am știut de ce era necesară această disecție pe bietul salariu. Știu că într-unul dintre ele intrau cultura, învățămîntul, arta, sănătatea, armata, sportul, odihna, cu tot ceea ce însemna baze de tratament, de agrement, puse la dispoziția sindicatelor, construcțiile de locuințe și din economia națională, într-un cuvînt tot ce se investea în țară. Celălalt îți revenea ca să ai de pîine și sare, cartofi și puțin ulei și zahăr, cîteva verdețuri și să-ți plătești chiria și celelalte ale vieții. Este foarte adevărat că după stabilizarea din ianuarie 1952, prețurile s-au menținut la niveluri scăzute foarte mulți ani. În asemenea condiții, se spunea, ca om al muncii, nu mai ești exploatat ca în capitalism, ești propriul tău stăpîn și contribui la construirea celei mai drepte societăți. Aici teoria se întîlnea cu viziunile din „Cetatea Soarelui”, de Tommaso Campanella, „Utopia” lui Thomas Morus sau socialiștii utopici de la începutul secolului al XIX-lea. Teoretic trebuia să fii mîndru și pe deplin conștient că îți construiești propriul viitor (incert și tot mai îndepărtat) și că vei trece pe nesimțite din imperiul necesității în imperiul liberății, pe culmi de progres, belșug, civilizație și bunăstare. Aburit cu asemenea teorii munceai fără preget, uitînd că ești un fel de condamnat la muncă silnică pe viață. Cînd, cu mulți ani înainte de ’89, am intuit această realitate și i-am mărturisit-o unui amic, acesta m-a privit cu neîncredere, ca pe un nebun sau un provocator. L-am întrebat atunci: cu ce rămîi de pe urma muncii tale mai mult decît ocnașul? un acoperiș deasupra capului, o masă ca vai de lume, o haină cu care să-ți acoperi goliciunea trupească și cam atît. Ai libertatea, mi-a replicat amicul, fără să clipească! Da, aveam o libertate limitată, dar să nu mai lungesc vorba. De ce am făcut această, recunosc, minimală și vulgară incursiune în economia politică învățată cîndva? Numai ca să arăt că pe noi ne-a prins decembrie ’89 cu o leafă de mizerie, adică cu ce rămînea după ce construiau stadioane, cinematografe, spitale, școli, parcuri de cultură și odihnă, stațiuni de odihnă și tratament etc. Adică am moștenit un sistem extrem de redus de salarizare față de celelalte state europene, într-o societate care are cu totul alte teorii despre obiectivele de mai sus. Iar noua orînduire fesenisto – cederisto – pesedistă nu a dat omului muncii diferența dintre valoarea prestației pentru patrie, care intra în pachetul greu al cheltuielilor social – culturale pe care socialismul le făcea în numele unui viitor incert și pe munca noastră. Am plecat, prin urmare, de la acel nivel scăzut la care ne lăsase marxism – leninismul. Prețurile în schimb sînt bine de tot corelate cu cele europene. Despre aceasta cu altă ocazie. Plecînd, așadar, de la acest nivel, oricîte indexări s-au făcut, menținem pasul cu salariile occidentalilor. Abia cei din fruntea regiilor, notarii, avocații și, evident, cei din economia subterană, țin pasul cu nivelul plății muncii din lumea civilizată. Iar tu, român, om al muncii (dacă nu ești disponibilizat), bugetar sau pensionar, aștepți mila „coșului zilnic” calculat de Guvern, nu după nevoile unui trai decent, ci după un calcul meschin, numai să nu mori de foame. Deci e vorba de o moștenire a aprecierii muncii și a nevoilor de trai care, în parte, erau valabile într-o societate ca aceea din care se pare că am ieșit, dar care nu se potrivesc nicicum cu datele actualei societăți. În ceea ce privește cea de-a doua componentă a relației, impozitul, aceasta comportă o dezbatere aparte. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns