ACCENTE Leafa și impozitul (II)

Cuvîntul leafă are în limba română mai multe înțelesuri și parvine pe două căi. Din germanul (săsescul) „Loffel”, scobitura lingurii, dar și tăișul sapei, toporului, bardei; și din turcă „ulufe”, cu înțelesul de plată, salariu. Acest înțeles, primul pe care l-am cunoscut de timpuriu, a produs asupra mea o impresie deosebită. Avea în el ceva magic. Era, mai ales, un cuvînt cu o sonoritate aparte. Cele două vocale în diftong suitor și cealaltă vocală deschisă dau cuvîntului valoare augumentativă. Îl lărgesc, îl lăbărțează, îi dau cuprindere, producînd impresia a ceva mare și important, ca viața, floarea, de exemplu. Într-o vreme, chiar a fost. Leafa avea substanță bine resimțită într-o familie. Eram copil cînd îl auzeam pe tatăl meu, inginer de cadastru, lucrînd pe atunci la Societatea „Steaua Română”, în zona Moinești, că a luat leafa. Era ca o sărbătoare. Era singurul salariat și ținea pe trai bun, cu ieșiri la grădini de vară și la restaurant iarna, o familie de cinci persoane. Casa, deși cu chirie, era mare, bine mobilată, cu bibliotecă bogată în cărți rare, în română și franceză, cu colecțiile revistelor literar-culturale, ținute la zi încă de pe cînd era elev la liceu, la Brăila. Se purta elegant, la serviciu (pe teren) mergea bine echipat, cu haine de calitate, se deplasa mai tot timpul cu trăsura (birja). Am înșirat toate acestea spre a arăta că înainte de tragica și silnica cotropire sovietică și impunerea comunismului, în România cel care avea serviciu, era un om făcut. Dintr-o leafă de inginer, de doctor sau profesor, să nu mai vorbesc de avocați, magistrați ori militari, nu numai că trăiai bine, dar, cu oarecare chibzuială, îți puteai construi și o casă gospodărească și face și o agoniseală.

După pacostea cu ocupația cizmei rusești toate s-au răsturnat. Dintr-odată lumea a sărăcit. Dintr-odată leafa a început să fie drămuită ca porția de pîine de pe cartela C. A început reconstrucția în numele căreia au fost sacrificate generații întregi. Ar fi continuat la nesfîrșit, dacă n-ar fi venit decembrie ’89. De acum încep speranțele fie la o întoarcere la ce a fost viața lefagiului din România înainte de 1944, fie la alinierea la ceea ce știam că este viața europeană, avînd în minte modelul „Pieții Comune”. Dar tot de aici a început să ne împresoare ca o pîlcă prin care nu mai răzbate lumina soarelui, fantomele moștenirilor: eșalonul secund, emanații, securitatea deghizată în fel și chip, mentalitățile milițienești, politicianismul demagog și cinic, structurile birocratice, de care nu ne mai emancipăm nici într-o sută de ani și cîte și mai cîte. Își fac apariția tot felul de Bivolari, de Oprișani, de Medinți, de Popești, de Băsești și Catarame, de Vînturi și Văcăroi, de vameși și polițiști cu rude extrem de bogate și, mai cu seamă, extrem de darnice, ceea ce nu s-a mai întîlnit în istoria nici unui popor. Guvernanții, indiferent de poziția pe eșicherul politic, invocă, obsedant, că țara este săracă. Nu, categoric nu! Țara este sistematic sărăcită de cei de mai sus. Este o poziție comodă și avantajoasă propagandistic pentru cei ce guvernează, să arunce sărăcia populației pe sărăcia țării. Dacă ar fi vorba de sărăcia de elicoptere și avioane cu care se mișcă politicienii prin lume, de limuzine de lux pentru Guvern, Senat, Parlament și toate structurile birocratice ale acestora, de rulete pentru cazinouri și tacuri pentru biliard, sărăcie de tîlhari, pungași, hoți, devalizatori de bănci și regii, mitangii și mituitori, de magistrați corupți și politicieni mincinoși, de polițiști înfrățiți cu interlopii, de magistrați „umani” cu infractori periculoși, senatori și deputați apărători ai baronilor de provincie, de magnați lacomi, jefuitori fără scrupule a tot ce se poate fura, dacă, zic ar fi sărăcie de toate astea, „România ar fi bine și tot românul ar prospera”, cum scria Caragiale.

Marea tristețe este că țara aceasta, „binecuvîntată de Dumnezeu” (Al. Russo) este săracă pentru că a fost sărăcită cu bună-știință și cu rea credință (nu-i așa domnule Petre Roman?) și este săracă în sensul cel mai grav și mai acut al realității: în alimente pentru o populație ajunsă la disperare; de pîine, carne, brînză, păsări, vite, porci (o, nu, d-l Cozmîncă a făcut de curînd recensămîntul, PSD nu are corupți, nu are baroni locali, nu are… mai ales în Guvern și în prăvălia d-lui Gușă). E de mirare că o țară, cu un pămînt rodnic precum îl are, care de-a lungul secolelor a hrănit trei imperii mari și lacome, în timp ce aici continuă să fie „belșug de bucate”, cum scriu cronicile, să nu aibă azi cu ce să-și hrănească proprii locuitori! Se importă cereale, carne, ouă, păsări, fructe (mere, pere: „vai, vai, vai, de săraca Țară Românească” ar spune Ion Neculce). De ce? Oare tovarășii din Guvern au orbul găinilor de nu văd că răul este în sistemul pe care-l promovează, iar sărăcia e în mintea acelora care au interesul să tot invoce sărăcia țării prin care să justifice multe importuri, pe comisioane grase. D-l Cozmîncă tot anunță un pachet de legi anticorupție. Așteptăm cu interes rezultatele. Cîtă vreme corupții îi știu pe marii maeștrii acolo sus, unde tov. Gușă spune că nu sînt, lucrurile vor merge mult și bine înainte. Se recunoaște că este corupție, dar lipsesc corupții! Curat paradox!

Una dintre cauzele lefurilor de mizerie oferite celor care, de bine de rău, mai muncesc în țara noastră este și această neputință a politrucilor care mimează lupta împotriva corupției. Se fură prea mult în România pentru a mai rămîne și pentru lefurile cele de obște din care ar trebui să trăiască omul de rînd, producătorul de bunuri. Pentru un guvern care pretinde a promova social-democrația, care pretinde a avea cu adevărat dorința de aliniere la Uniunea Europeană, care a promis, electoral, 1,5 milioane locuri de muncă, și lefuri prin care să se reducă drastic inflația, nu este permisă atîta ingratitudine față de categoria celor care muncesc, productivi sau bugetari, și atîta toleranță față de toate formele de ticăloșie. În acest din urmă caz e vorba ori de neputință, ori de concubinaj cu tîlhăria. (Valeriu TRAIAN)