Valeriu Traian
Dacă leafa a fost inventată odată cu munca, drept echivalent al acesteia, impozitul a fost generat, la rîndu-i, odată cu plata pentru muncă. Din miile de forme de impozite, după fantezia inventivă a tuturor tipurilor de societate care au evoluat pînă în prezent, nu ne vom referi decît la impozitul pe leafă.
Oricare a fost plătitorul lefurilor, statul – pentru bugetari, care au existat dintotdeauna, ori patronul, impozitul avea aceeași destinație: visteria statului, adică bugetul. De aici, banul ajungea din nou la amploiat, sub formă de leafă, din care se reținea iar impozit și tot așa, în acest circuit al banului (nu-i așa, banul trebuie să circule!?). Același ban era, și este necontenit, impozitat de fiecare dată. În mod firesc, impozitul ar trebui să se diminueze pe măsură ce sporul de producție adaugă necontenit, sub formă de beneficiu, la capitolul venituri, noi și noi surse financiare. Dar pentru aceasta ar trebui ca numărul celor care produc bunuri aducătoare de profit să fie preponderent față de numărul consumatorului din buget, alcătuit în bună măsură din impozite în care intră, firesc, și impozitul pe salarii.
Din statisticile oficiale rezultă că în România, aflată în tranziție, populația activă, adică aceea din cîmpul muncii, este la mai puțin de jumătate din cea pasivă, dar consumatoare de buget. Buget care trebuie să crească necontenit spre a face față lefurilor. În aceste calcule n-ar trebui să intre pensiile și cheltuielile pentru sănătate. Pensionarii și-au plătit ei înșiși, de-a lungul anilor, o parte din prezumtiva pensie, diferența o acoperă cei activi, care pînă devin ei înșiși pensionari susțin bugetul pentru ceilalți. Cît despre sănătate, aceasta, aflată într-o lungă, cronică, agonie, cu concursul neprofesionist al Ministerului Sănătății și Familiei, nu numai că se susține singură prin contribuția tuturor celor ce încasează orice sumă sub formă de leafă, dar mai virează, prin parșive manevre guvernamentale și bugetului statului. La rîndul lor, cei din administrația publică, din bugetari – socotiți și în regimul trecut, dar și azi, prin inerție neproductivi, produc, de fapt, încă foarte mult atunci cînd sînt conștiincioși, cinsitiți și mai cu seamă zeloși, încasînd din tot felul de amenzi și taxe sume fabuloase.
Sînt destule întrebări pe care oamenii de bun simț și le pun: de exemplu, de ce numărul pensionarilor este dublu față de numărul activilor, așa-ziși al productivilor; de ce în anumite domenii (minerii, militarii) disponibilizați primesc sume compensatorii foarte mari, pensii superioare față de ale civililor, dar îi și încadrează în marea lor majoritate; de ce se tergiversează privatizarea atîtor mari unități; de ce regiile și unele administrații de stat au atîta autonomie, încît devin pîrghii de crîncenă exploatare prin prețurile serviciilor către populație, și adevărate forțe de umilire a celor jefuiți, prin lefurile, primele și vilele din stațiuni de odihnă pe care le au, și de sfidare nerușinată a populației țării, tot mai sărăcită.
Ar mai fi alte numeroase întrebări privind cheltuielile făcute cu partidele politice, unele de-a dreptul ostile țării și poporului; cele referitoare la cheltuielile împovărătoare cu un parlament bicameral (tichia de mărgăritar a chelului); cu aparatul guvernamental și al administrației publice locale mamut. Cred, însă, că cea care
ține la cote ridicate impozitul salariatului român este economia subterană. Aici se află fie marea slăbiciune a guvernului, adică neputința de a scoate la lumină și a o aduce în legalitate, fie cîrdășia de tip mafiot, aducătoare de mari profituri pentru diverse cercuri oficiale. La toate aceste întrebări (au rămas destule în afara interesului nostru, acum) avem răspunsuri pe care le vom formula și analiza în curînd.
Lasă un răspuns