Cultura se pierde în provincia pustie, numită de muzele amețite de
aburii poluării, Bacău. Lăcrimează ori rîd sarcastic, lăcașurile de cultură din urbea de pe malurile Bistriței, lunecînd încet la vale. Parfumată cadaveric, cu intenții nobile, casa memorială „George Bacovia” geme înnăbușită de spusele mai-marilor orașului de azi. „Vom face, vom căuta, vom încerca”, verbe viitoare ce răsună strident în timpanele termopane ale condeierilor băcăuani. În timp ce stropii zugrăvelilor dimprejur sînt scuipați cu îndrăzneală (cine
ar cuteza să li se opună?) de zugravi, cărarea ce duce spre casă se întinează cu scursurile nesimțirii, iar indivizi ofticați îi fură trandafirii de pe alee.
La o zvîrlitură de băț, mai aproape de apa repede și ucigașă, cum ziceau înaintașii Bistriței, înghițind duhorile mizeriilor din groapa-i
săpata lîngă temelie, se îndărătnicește să reziste tencuiala celeilalte „memoriale” Nicu Enea. Sfidînd viața, intențiile și cugetele proletare, mascate în dosul cuvintelor bolmojite printre șuierături de responsabilii cu cultura (cucufonie, aminitind de cucu, pasăre ticăloasă, ce-și vîră ouăle în cuiburile altora și-ar trebui aleasă ca simbol al patrimoniului băcăuan, tot așa cum zeița ieșită din țeasta spartă a zeului, a devenit simbol al înțelepciunii), locuința pictorului pare că a adormit. Cine știe, poate proverbul va deveni adevăr și aici. „Cine sapă groapa altuia, cade singur în ea”.
Mai spre centrul orașului, casa „Vasile Alecsandri”, sălaș al spiritelor răsculate în infern și al inhibaților cu aurolac, ar merita denumirea de „casa blestemată”, sau „ciumata urbei”. A fost cîndva frumoasă și rîvnită, iar acum… Și asta nu e destul. În mințile autorităților a încolțit o idee. Să mai lovească în, și așa blamata, artă. Pentru că, la Bacău, se pare că ceea ce mii de ani s-a numit cultură, a devenit un cancer de care trebuie să scape lumea. Spre slava industriei și a suratelor ei.
Și ce idei le-au mai venit unora: să închidă una din cele două galerii de artă din oraș! S-ar împotrivi careva? Ar cuteza vreunul din cei cu funcție să ridice glasul? Cum oare? Prin memorii semnate, avînd răspunsurile cunoscute dinainte. Altfel? Astăzi, cultura se face cu banii veniți de sus. De la aleșii poporului, interesați să asigure salariile angajaților. Și, cîteva manifestări cu revers. Ei aici, noi, acolo. Muzeografi, istorici, cercetători, mecanici, femei de serviciu, contabili, toți, funcționari. Ia banul și taci! Restul, profeți mici, ghemuiți pe sub vitrinele afumate ale crîșmelor, definite în felurite moduri: biblioteci, muzee, ateliere etc. Cine stă să-i asculte? Ei văd, simt, știu și întrezăresc viitorul. Sînt singurii care deschid gura. Și atunci, plictisiți, preferînd să-și arate oful prin artă. Sînt pictorii și sculptorii băcăuani. O specie aparte în repertoriul colorat în alb și negru al Bacăului. Niciodată n-au fost și nu vor fi luați în seamă. Chiar dacă, peste o sută, două de ani, numele buricoșilor de azi, cărora li s-a încredințat un destin, se vor șterge din hard-discul istoriei, artiștii vor rămîne prin operele lor. Ăsta-i un paradox, de care au încercat mulți să se lepede, în favoarea altui «para», sugerată fără vorbe în soarta obiectivelor de patrimoniu și a lăcașurilor de cultură.
Cei mari fac cultură funcționărească, readuc în actualitate pierdutele entuziasme ale partidului trecut în ilegalitate, căci prind bine la popor. Mulțimea ascultă, aplaudă și urinează fără nici o jenă la casa „Alecsandri”, lîngă casa „Enea”, ori sub acoperișul ruginit al casei „Bacovia”. Liderii cîștigă zeci de milioane, ca miile altădată, iar cei din urmă ling ce mai rămîne. Și sînt fericiți. Banii vin de la Stat, iar Statul ne iubește.
Despre cultură, pînă cînd se vor toci pietrele și vor fi rezugrăvite bisericile, n-ar mai fi prea multe de zis. Așteptăm să vedem cît vor reuși să redea artiștii, prin condei ori prin pictură. Sînt singura salvare.
P.S. Nu-i dăm deoparte nici pe sponsori! (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns