Variațiuni pe teme date: Gigi Becali și politica,
Silviu Brucan și limba română.
Într-una din duminicile acestui început de an, spre orele 13,00, pe postul de televiziune care de ani de zile e gazdă îndatoritoare a bine-cunoscutului gînditor, dascăl și profet într-ale democrației românești autentnice și originale, mi-a fost dat s-o aud și pe asta: că înainte de a intra în politică, Gigi Becali, care a cumpărat partidul cu pricina – este vorba de Noua Generație – ar trebui să vadă „cum stă cu gramatica limbii române”. Este de tot hazul cînd îi auzi pe cei de la ProTv cum îl apelează pe Silviu Brucan, cu dom’ Profesor! De fiecare dată îmi vine să-l întreb cu întîmpinarea lui „A lui Parizianu” din „Moromeții” de Marin Preda și apoi din „Delirul”: „Pe ce te bazezi, domnule?”
Cu cîteva clase făcute numai el știe cum, prin îndemnurile „Pravdei” și „Izvestiei”, cu școli de partid ca „Jdanov” și „Ștefan Gheorghiu”, unde s-a alfabetizat abia-abia, cu cîteva conferințe cuvîntate pe la vreo școală politică prin SUA, unde i se spunea profesor, sau poate el se recomanda „Profesor”, a fost tot timpul pe val. Cum se explică? Păi, se explică, de vreme ce a făcut parte din garnitura bolșevică trimisă de Stalin s-o susțină și s-o slujească pe Ana Pauker, cu rolul bine-cunoscut de a impune comunismul în România post-belică!
Recent, am consultat colecția ziarului „Scînteia” din anii ’50 ai cumplitei terori comuniste, cînd „Gaz-urile” rusești umblau noapte de noapte ridicînd oameni nevinovați, trimiși de o procuratură incitată pînă la isterie de îndemnurile tov. Brucan din „Scînteia”, care încă din titluri dădea verdictele: „să-i stîrpim!”, „să-i lichidăm!”, „să-i demascăm!”, „să-i înlăturăm!” etc. Cine erau „tîlharii”, țeparii băncilor devalizate, ruinătorii industriei și agriculturii românești? Erau foștii patroni care își îngropaseră munca de-o viață pentru a alinia economia românească în rîndul economiilor europene; erau foștii politicieni liberali, țărăniști social-democrați, și mai presus de toate trebuia să lichideze cărturarii țării. Aceștia erau inamicul public numărul 1 în statul de „democrație populară” care se înfiripa pe ruina morală și materială a acestui popor. Iar al’de Silviu Brucan, N. Morau, A. Toma și fiul Sorin Toma, Leonte Răutu, Walter Roman și alții erau propagandiștii cei mai temuți ai regimului, ideologii dogmatici, de odioasă esență stalinistă, care alcătuiau suprastructura.
Pentru meritele sale a fost recompensat cu posturi înalte în diplomație, ca ambasador al RPR pe lîngă ONU, apoi – nici că se găsea altul! – ambasador la Washington. A cunoscut bine America în atîția ani, a învățat multe, că idiot nu e, a scris și cărți despre America. De exemplu, în cartea „America văzută de aproape””, scrisă în cel mai pur-sînge prolet-cultist, a folosit toate sloganurile staliniste: „capitalismul e în putrefacție”, „societatea capitalistă, și în primul rînd cea americană era pe marginea prăpastiei” etc. Il aștepta pe Silviu Brucan să-i facă vînt în prăpastie. Cînd a simțit pulsul Moscovei, cu Gorbaciov și Perestroika lui, s-a dat dizident, evident, în fereală. Ca să nu fie luat la ochi de Nicolae Ceaușescu și-a anunțat dizidența în Statele Unite, și-a procurat invitații în SUA și URSS. Cine-l putea deranja. (In chestii dintr-astea americanii sînt cel mai ușor de păcălit, iar Gorbaciov avea, și el, nevoie de un propagandist atît de versatil, în culori schimbătoare). Ca dovadă că Nicolae Ceaușescu nu a avut curajul să-i oprească naveta cameleonului de teama de a nu-l transforma în martir (tot după teoria americanilor). Exilul din Dămăroaia este un basm numai bun de a-i păcăli pe cei tineri, care nu-i cunosc nici trecutul, nici contribuția în Propaganda Roșie. Azi, slujindu-se de un post de televiziune cu o bună audiență, ia un aer martir de campion al democrației și de ideolog al capitalismului și al economiei de piață, poate-poate uită lumea că atîta timp cît era în CPUN le-a amintit mai-marilor săi – domnii Ion Iliescu și Petre Roman – că în 1945 se organizau ample demonstrații în București, comuniștii scoteau în stradă forța de șoc a clasei muncitoare care, naivă, credea în democrația promisă. Așa s-a întîmplat în ianuarie ’90. Nu-i exclus ca venirea minerilor să se fi făcut tot la sugestia scorpionului vopsit și la propriu, și la figurat. După aceea, probabil, la comanda venită de pe undeva s-a retras și s-a făcut criticul și contestatarul noilor comuniști și ideologul dreptei. (De cîte ori a făcut acest ins stînga-mprejur, nici nu mai știi care-i este dreapta!).
Tocmai de aceea m-a surprins și m-a intrigat că la emisiunea cu pricina de la ProTv își încheie divagațiile recomandîndu-i unui foarte recent devenit om politic să se pună la curent întîi cu gramatica limbii române. Nu că l-aș considera pe Gigi Becali, care aruncă cu bani în puii lui Rromică veniți la stadionul Ghencea, un cărturar măcar de nivel gimnazial, care ar putea la o adică să vorbească o limbă română corectă, dar iată cine s-a găsit – „..’n-așa?!” (repetat pînă la demență) să facă ordine în limba română! Un fost politruc stalinist de cea mai tristă amintire, care nu știe românește nici cît comentatorul de fotbal Dumitru Graur, căruia mereu îi scăpa mingea „pe de-asupra bări”, ca să dau un singur exemplu.
Că Gigi Becali este un neinstruit și face pauze de 3-4 minute pînă îi vine în cap vreo prostie, este evident pentru toți cei ce urmăresc zi de zi aparițiile televizate, la concurență cu primul vînător al țării. Dar măcar să-l aducă la ordine unul ceva mai instruit, „…’n-așa?!”, decît d-l Silviu Brucan, care a tipărit mai multe cărți decît a scris și a semnat mai multe decît a citit. Totuși, există între cei doi o asemănare: Gigi Becali nu se pricepe la politică, iar Silviu Brucan nu se pricepe la predarea limbii române. Există, însă, și o mare deosebire: la Gigi Becali se poate recunoaște o mare sinceritate, o franchețe și o generoasă dăruire în ceea ce face, în timp ce pe cinstea d-lui Brucan nu putem da nici o para chioară. Drept care i-am sugera domnului Gigi Becali să lase politica pentru cei din PSD, că sînt mai procopsiți și au oi mai multe… și să se dedice doar fotbalului, care i-ar aduce mult mai multă simpatie în ochii noștri, fiindcă că în dogmatică oricum nu se poate măsura cu domnul Silviu Brucan! (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns