Este dureros că se folosește prilejul morții cuiva pentru a împroșca cu noroi în unii și a-ți atribui merite pe care nu le ai, prin simplul fapt că nu le-ai fi putut avea. Mi-e greu să scriu aceste rînduri și din cauză că între oamenii de „cultură” n-ar trebui să se întîmple asemenea fapte. O fac totuși pentru că cel despre care este vorba mă motivează și mă obligă să fac această intervenție. Prietenul acesta al nostru a fost nu numai un gazetar de excepție, secretar de redacție de mare talent, grafician și tehnoredactor de carte și de reviste, neîntrecut profesionist, dar a fost și un om cu totul excepțional, un suflet mare și generos, un mare pedagog în presa băcăuană. Gazetari, scriitori, toți cei care au avut de tipărit ceva au apelat la el și au beneficiat de consultanța generoasă a inepuizabilului Stelian Nanianu, sau Nea Stelică, cum îl numeam cei mai mulți, sau Polică, cum era numit în cercul restrîns al revistei „Ateneu”. Sînt unul dintre cei care a stat mult în preajma lui Nea Stelică, fie la „Steagul roșu”, fie ulterior, cu alte împrejurări (cînd am alcătuit, cu un colectiv, monografia orașului Bacău, cînd redactam, vara, publicațiile de vacanță ale Inspectoratului școlar, acele foi volante, sau cînd îi solicitam sprijinul pentru întocmirea unor afișe și caiete program pentru Teatrul Bacovia sau Festivalul literar artistic „George Bacovia”, precum și cu prilejul altor manifestări cultural-artistice organizate de fostul Comitet județean de cultură Bacău). Era uneori în întîrziere cu apariția revistei și-l găseam plin de năduf în tipografie, la ore tîrzii, pentru că se scoteau materiale din pagină pe ultima sută de metri și totul trebuia regîndit grafic, tematic și, mai ales protocolar. Cu toate acestea, Stelian Nanianu găsea timp și starea de spirit necesare să-și refacă un afiș, o pagină de ziar, un program dacă vedea că ceva nu-i în regulă, mai ales dacă erai nepriceput și, deci, pus în încurcătură. Să nu mai vorbesc de marea dragoste pe care o aveau lucrătorii tipografi pentru el. Pentru că și el, gazetarul-redactorul, secretarul general de redacție, licențiatul-diplomat în jurnalistică al Facultății de Filologie a Universității București, îi trata ca pe colegii săi, ca pe prietenii săi, ca pe niște colaboratori prețioși. Reforma administrativă din 1968 l-a nemulțumit, la repartizarea forțelor gazetărești între Bacău și Neamț, și așa a ajuns la Constanța, unde a fost primit cu brațele deschise. De la sfîrșitul lui ’68 și începutul lui ’70, timp de 13 luni, am fost redactor șef-adjunct al ziarului „Steagul roșu”, calitate în care, fac prima dată publică această chestiune, am depus eforturi mari să-l readuc pe Stelian Nanianu în redacție. Pînă la urmă am reușit, revenirea lui în redacție a fost socotită un triumf al cutezanței (cîtă ne permiteam pe atunci). Trecerea ulterioară la Ateneu a fost un mare cîștig pentru revistă, căreia i-a dat o formă grafică inconfundabilă, adică personalitate, (e vorba de grafică și tehnoredactare, pentru că revista avea garantată personalitatea, distincția, în presa literară și culturală românească prin colectivul său și prin colaboratori). Toate restructurările impuse de perioadele grele prin care trecea revista, perioada trimestrială a apariției, erau trecute cu bine pentru că îl aveau pe Stelică la cîrmă și revista a înfruntat și timpul și timpurile. Trebuie să precizez că, în colectivul redacțional al revistei era iubit, prețuit, respectat. Cu atît mai greu cade afirmația recentă a unui necunoscător care aruncă vorbe nejudecate, adică minciuni, că Stelică Nanianu „a fost scos de la Ateneu”. De fapt, ce s-a întîmplat: a făcut limita de vîrstă pentru pensionare, depășise vîrsta cu trei ani și, conform Legii, în sectorul bugetar era obligatorie ieșirea la pensie. A ieșit la pensie la 65 de ani! Activitatea lui la revistă ar fi putut continua mult și bine dacă nu l-ar fi împiedicat sănătatea tot mai șubrezită. Nenorocita de boală l-a determinat pe ilustrul gazetar de vocație să se retragă din activitate pentru îngrijiri și odihnă. Să fie clar, n-a fost „scos de la revistă”. Mai spune acest personaj că „singurul lucru pe care l-am putut face imediat, …, a fost să-l chem la Bibliotecă și să-i cer să redacteze o istorie a presei băcăuane”. Cum vine asta? „l-a chemat, i-a cerut…”?!? Trebuie să fii de o mare și inconștientă obrăznicie, sau de un curaj vecin cu nebunia, să ai tupeul să faci abstracție de memoria a zeci și zeci de oameni ca să faci astfel de afirmații. În primul rînd pentru că Stelică, cu foarte mulți ani în urmă, 8-9 înainte de pensionare, adresase tuturor celor ce au lucrat în presa băcăuană rugămintea de a-i comunica date biografice și o fotografie în vederea redactării unei lucrări care urma să pună în evidență viața publicistică a ultimelor decenii. Personal, am neglijat să-i dau ce mi-a cerut și de cîte ori ne întîlneam îmi amintea că îi sînt dator. Au trecut anii și aflu acum că „a fost chemat și i s-a cerut să facă o istorie”… E stupefiant! În al doilea rînd, Stelian Nanianu nu putea fi omul care să fie chemat și să i se ceară… Marele dispărut, iertată să ne fie împietatea de-a nu-l lăsa să se odihnească în pace, era o personalitate prea puternică, în profesie, și singurele foruri care l-ar fi putut chema și i-ar fi putut cere, adică da ordine, erau propria-i conștiință, voința și disponibilitatea de a lucra. Și-ar fi putut permite așa ceva doar un foarte vechi coleg și colaborator în profesie, să spunem, Vlad Sorianu, Radu Cîrneci, Constantin Călin, Sergiu Adam ș.a nicidecum un ins căruia marele ziarist i-o fi făcut vreodată, întîmplător, onoarea de a-i acorda o strîngere de mînă. Spunînd minciuni sau arătînd că ai făcut ceva pentru cineva dispărut, și de fapt n-ai făcut, este un mod de a întina memoria unui om căruia toți, dar absolut toți care l-au cunoscut îi poartă o frumoasă imagine și o pioasă amintire și în același timp o insultă mitocănească aruncată colectivului revistei Ateneu și celui dispărut. Nea Stelică, și O, Doamne, iertați-l că nu știe ce face! (V.TRAIAN)
Lasă un răspuns