Conform ultimelor date statistice consemnate de Pentagon și prezentate publicului prin intermediul agenției americane de presă „Associated Press”, numărul soldaților americani uciși în războiul din Irak se ridică la peste 1 000! În SUA, în urmă cu trei ani, în cel mai sîngeros atentat terorist înregistrat vreodată în lume, au pierit peste 2. 800 de oameni, majoritatea americani și, tot majoritatea, nevinovați. Este un tribut prea mare plătit de poporul american pentru politica promovată de guvernarea Bush, care pune un accent deosebit atît pe ideia războiului preventiv, cît și pe cea a exportului obligatoriu de democrație.
Războiul Statelor Unite contra Irakului, declanșat în prima sa fază în 1991, cînd la conducerea statului se afla tatăl actualului președinte, fusese – după cum se știe astăzi – pregătit cu mult timp înainte. Ca de fiecare dată cînd americanii au în vedere o operațiune militară profitabilă pentru interesele lor naționale, aceasta face obiectul unei intense pregătiri psihologice a opiniei publice internaționale.
O asemenea manevră de dezintoxicare prin intermediul presei scrise, al radioului și televiziunii, marcase deja preliminariile invaziei din Cuba. Explozia vasului Maine în portul Santiago, provocată chiar de americani, servise în realitate ca alibi pentru o intervenție sub acoperirea „apărării intereselor Statelor Unite”, intervenție în cursul căreia americanii puseseră mîna în deplină ilegalitate pe Filipine, pe Porto Rico și pe insula Guam. Fiecare dintre aceste conflicte mondiale, ca și războiul din Coreea și războiul din Vietnam, beneficiaseră de o pregătire identică. Toate elementele, susceptibile dacă nu de a justifica, măcar de a clarifica originea istorică a invadării Kuweitului de către Irak au fost trecute sub tăcere în mod sistematic. Nici un cuvînt despre faptul că Irakul revendica Kuweitul încă din anii ’30, nici că granițele statelor arabe din secolul XX au fost fixate în funcție de interesele particulare ale Statelor Unite și ale Marii Britanii. Atît petrolul, cît și voința Israelului, au jucat atunci un rol primordial în decizia administrației Bush senior de a declanșa un conflict militar. Să nu uităm nici faptul că politica Statelor Unite este prezentată, azi, drept un ideal moral al luptei binelui împotriva răului.
Cu toate că avem de-a face cu o clară și demonstrată complicitate politică și de afaceri a unor lideri americani cu regimuri dictatoriale de tipul Stalin, Hitler, Noriega, Pinochet, Saddam Hussein, care a demonstrat că apărarea puterii și a privilegiilor unor oligarhii naște de fapt tot răul care bîntuie omenirea și de care se face atîta caz astăzi. Așa cum afirmă într-un studiu istoric un reputat analist american, în anii ’30 – ’40 bunicul lui G. Bush avea relații comerciale cu naziștii. In anii ’80 tatăl lui George Bush avea relații cu fundamentaliștii islamici, pe care îi sprijinea în războiul împotriva regimului afgan susținut de sovietici. Astăzi, procuparea centrală a politiciii lui G. Bush junior este utilizarea forței militare și colonizarea în exterior, represiunea socială și monitorizarea tuturor cetățenilor în interiorul Statelor Unite. Iar exportul de democrație rămîne doar o noțiune abstractă atît timp cît în SUA pedeapsa cu moartea este încă în vigoare, cît există un lagăr special undeva, la Guantanamo, iar penitenciarele își perfecționează neîncetat mijloacele moderne de ucidere. Și iată că unul dintre cei mai înalți demnitari americani, fostul ministru al finanțelor Paul O ‘Neil l-a atacat deschis pe Bush, oferind o imagine rară a modului în care se iau decizii majore la Casa Albă, fapt preluat și dezbătut de „Washington Post”, cel mai prestigios cotidian american, prin vocea redactorului său șef Bob Woodward, unul dintre cei mai reputați reporteri de investigații, cel care a anchetat cel mai mare scandal politic din America secolului XX, Watergate, și care l-a făcut pe președintele Nixon să demisioneze. In cartea sa „Plan of Atack” (Planul de Atac), celebrul ziarist confirmă aserțiunea fostului ministru O ‘Neil precum că președintele voia să invadeze Irakul încă din ianuarie 2001, deci cu 8 luni înainte de tragedia de la 11 septembrie. Fiind și campanie electorală în SUA, dezvăluirile au început să dobîndească unele dimensiuni sufocante pentru cei implicați. Dintr-un document predat de O ‘Neil unei reputate publicații americane, ziaristul Suskind a aflat despre desfășurarea ulterioară a forțelor armate americane, despre tribunalele de război și chiar despre repartizarea resurselor petrolifere după invazie. Un document de la Pentagon din acea perioadă era intitulat „Pretendenți străini pentru contractele privind exploatarea cîmpurilor petrolifere irakiene” și cuprindea o listă cu 30 – 40 de țări. Deci, cu doi ani înainte de invazie și cu opt luni înainte de tragedia din 11 septembrie, totul era stabilit „ca la carte”. O Neil și-a întărit afirmațiile adăugînd că în calitate de membru al echipei prezidențiale pentru securitate nu a văzut în Irak nici o piesă privind existența armelor de distrugere în masă.
Posibil că pe lîngă ideia războiului preventiv – care s-a dovedit în final contraproductivă, Bush pare să se fi temut de a nu fi învinuit ca și tatăl său de lipsă de decizie, de șovăială în privința unui astfel de război ce va cîntări foarte greu în alegerile prezidnțial din acest an.
După cum bine remarca un oficial al Guvernului egiptean: „Să aplauzi o inițiativă a administrației Bush echivalează cu o sinucidere. Intr-un Irak în care abundă atentatele și exploziile, democrația rămîne un obiectiv al trupelor de ocupație și nu al locuitorilor, în timp ce în toată lumea islamică formațiunile teroriste găsesc mai mulți adepți decît negociatorii americani și cultul morții pătrunde triumfător în mai toate colțurile lumii”.
Și în concluzie, așa cum scria o remarcabilă autoritate în domeniul relațiilor internaționale, Thierry de Montbrid: „Secolul XXI va trebui să poarte marca revenirii la spiritualitate, după o lungă paranteză dominată de un pozitivism naiv și care se încheie în confuzie și în teamă. Cu această condiție aventura prometeică va avea un viitor”.
Romulus Dan Busnea
Lasă un răspuns