Sînt tot mai dese remarcile cu privire la faptul că indivizi cu mai puține succese (sau fără) în domeniile lor profesionale manifestă, în foarte multe cazuri, tendința de a emigra către politică. Și asta pentru că ea, politica, s-a dovedit a fi o tarla ce asigură o recoltă grasă cu minimum de efort și maximum de profit. In România, un astfel de raționament s-a cristalizat deja, a făcut carieră și se confirmă întrutotul.
O mare parte din clasa politică autohtonă a acces către vîrfurile puterii mînată de cîștigurile rapide și consistente, de avantajul imunității și abuzul de legitimație. Iar odată ajunsă pe crestele ierarhiei sociale, conduita ei poate fi atinsă foarte ușor de o boală ireversibilă: beția puterii. I s-ar mai putea spune și paranoia puterii. In politică nimeni nu-și bate capul cu spinoasa problemă a competenței. Ci doar a loialității partinice. Așa se face că nu prea am auzit de oameni politici măcinați și chinuiți de grija țării. Interesul personal predomină printre treburile și responsabilitățile zilnice, pe cînd cel al colectivității zace, prăfuit, pe undeva prin statistici sau pe listele electorale și platformele-program ale campaniilor electorale. Odată la patru ani așteptăm să se mai întîmple o minune, o retroversie pozitivă a stării de colaps în care se află sănătatea politică, economică și socială a țării. Demagogia, aroganța, servilismul, dezinteresul și chiar lipsa de bun simț caracterizează o clasă politică ce pare desprinsă din scrierile lui Caragiale și care frizează menirea sa: aceea de a se afla în slujba alegătorilor săi, de a le servi interesele în orice împrejurare și, mai ales, necondiționat. Cu același sacrificiu pe care-l face întreaga populație, care se zbate în suferințe de tot felul, în sărăcie și măcinată de o corupție generalizată la nivel național. Chiar și demnitari mai mărunți, de provincie, „se sparg în figuri” demonstrînd cu fiecare prilej că ne merităm soarta deoarece am susținut și am ales niște persoane în care am crezut dar care de cele mai multe ori ne-au înșelat profund așteptările, jucîndu-se cu destinele țării.
Probabil că mulți dintre dumneavoastră au fost consternați, uimiți pînă-n străfunduri, apoplexiați sau, în ultimă instanță, revoltați de atitudinea și purtarea „jigodică” a unui „important” inspector pe probleme de integrare europeană. Personajul respectiv, aflat la o consfătuire ce se ținea într-o stațiune montană, plin fiind de aburii alcoolului și-a dat arama pe față exprimîndu-și părerile, în cel mai obscen mod, despre problemele țării și ale integrării europene. Secvențele sînt demne de antologia umorului românesc și ascund, de fapt maschează durerea în care ne zbatem. Avem nevoie mai mult ca oricînd de oameni cu atitudine decentă care să ne reprezinte intersele și care să dorească cu adevărat să-și facă treaba cu responsabilitate, dar și cu respect față de cei pe care îi reprezintă.
Din păcate, fenomenul românesc al corupției s-a extins atît de mult, încît cei cîțiva oameni cinstiți care izbutesc să mai ajungă, pe alocuri, în funcții de conducere, sînt priviți ca niște contaminați cu viruși leproși și pînă la urmă sînt alungați. Cei corecți sînt considerați naivi. Acesta este paradoxul trist pe care-l scoate la iveală o corupție care încearcă să ne învețe că trebuie să admirăm mai degrabă șmecheria decît onestitatea și bunul simț. Mai avem și o imensă nevoie de politicieni cu moralitatea nepătată pe care, însă, trebuie să-i descoperim și să-i promovăm pentru că, așa după cum știm, valorile reale implică, automat, moralitatea. Și să nu uităm că majoritatea fenomenelor vicioase din societatea românească pe care nu le înțeleg de multe ori politicienii, se nasc și se perpetuează în timp, de la lipsa de speranță și motivație care, în finaL, duc la deteriorarea conștiinței. De aici se naște și o gravă stare de lehamite păguboasă, care face ca o mare parte a populației să abandoneze lupta, căutînd un refugiu în felurite și inadecvate activități extraprofesionale. Pentru mulți politicieni un mandat le este bine venit pentru a-și umfla conturile și a se distra cît pentru zece vieți, singura lor durere fiind cea din cot. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns