Remarcabilă inițiativa Uniunii Scriitorilor de a organiza, în perioada sfîrșitului de primăvară, un simpozion avînd ca temă „Literatura română în timpul comunismului”. A fost primul – dintr-o serie de simpozioane care se vor desfășura în perioada imediat următoare.
Pentru prima dată după enigmatica revoluție din decembrie ’89 personalități de vîrf ale literaturii române, protagoniști ai vieți literare din ultimele decenii au prezentat comunicări științifice prin care s-a încercat o caracterizare și o evaluare critică, pertinentă, a fenomenului literar cuprins între anii 1945 – 1989.
O dezbatere pe o temă atît de amplă și de importantă în cea mai grea perioadă a evoluției sale este un eveniment pentru că cel mai dureros lucru pe care l-a suportat România epocii comuniste a fost înghețul spiritului, cu excepția celor cîțiva ani de deschidere spre zări mai libere de gîndire și acțiune.
Ce anume aflăm din toate aceste dezbateri aprinse, emoționante, pline de relevanță? Așadar, aflăm despre anul 1948 ca fiind anul în care se trage cortina de fier ideologică peste cultura românească printr-un atac „oficializat” în ziarul „Scânteia” și îndreptat asupra lui Tudor Arghezi și care introduce România într-o primă etapă a „Siberiei spiritului”, în epoca celui mai compact dogmatism. O epocă ce durează pînă înspre anul 1953 cînd, după moartea „tătucului Stalin”, după cel de-al XX-lea Congres al partidului comunist bolșevic se profilează un dezgheț care ajunge și în România. Deși destul de puțin perceptibil prin cele cîteva manifestări care, cu toate că erau bine controlate din punct de vedere organizatoric, cum a fost acel festival mondial al tineretului și studenților din vara lui ’53 – acel dezgheț a însemnat, chiar și numai prin prezența multor străini în țara noastră, o oarecare deschidere după cei 4 – 5 ani de izolare totală. Este perioada în care Nicolae Labiș reușește într-o măsură aproape surprinzătoare să transforme ideile marxiste în poezie, lansînd formula „…luptei cu inerția”, ceea ce exprima destul de clar o anumită tendință spre dezghețul ideologic și literar.
Din păcate, toată acea dezmorțire de climat este repede reprimată începînd cu 1956, cînd are loc contrarevoluțiai ungară. Este momentul cînd regimul politic condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej, înfricoșat de posibilitatea contaminării cu virusul spiritual al Budapestei, demarează acțiuni represive între anii 1957 – 1959, ajungîndu-se la o serie de procese politice intentate scriitorilor (Noica – Dinu Pillat, de exemplu), la arestări, intimidări și chiar amenințări cu moartea.
Dar apele se mai limpezesc începînd cu anul 1964, cînd se produce o cotitură importantă în toate domeniile vieții economico-sociale și în special al celei politice, marcată de o distanțare de Moscova, de o desovietizare, urmată de anii de liberalizare relativă, dar absolut reală, ce au culminat cu anul 1968, care a reprezentat expresia reorientării politice a Partidului Comunist, în deplin acord cu împrejurările care anunțau noi tendințe în politica internațională. Scriitorii au profitat de reluarea legăturilor cu Occidentul în scopul regăsirii direcției culturii naționale, al readucerii literaturii pe făgașul tradițiilor proprii, al reafirmării criticii, reintroducerii criteriului estetic și renunțării în parte la osanalele închinate socialismului și conducătorilor săi iubiți. Și iarăși, începînd cu anul 1971 apare „înghețul” datorită schimbărilor politice interne și faptului că Ceasușescu, consolidîndu-și poziția în partid și în stat și-a putut scoate în relief cultul personalității, demagogia, paranoia, megalomania, stalinismul lui fundamental, pornirile în raport cu arta și literartura.
Viața din intervalul de după 1971 și pînă la revoluția din decembrie ’89 a confirmat prezența diriguitoare a Partidului Comunist în toate domeniile de activitate. „Partidul e-n toate!”, suna un vers al unui poet „angajat”, slogan ce putea fi considerat emblematic pentru întreaga perioadă.
In ultimii ani ai regimului comunist au apărut și formule noi, care să denumească această centralitate a puterii. O putere ce se voia fără tăgadă și spirituală, nu doar politică: „…focarul de înțelepciune” sau „…conștiința și sufletul întregului neam” și mai ales „centrul vital al întregii națiuni”!
Cu toate încercările multora dintre scriitori, dogma partidului conducător a fost atît de puternică, s-a impregnat atît de adînc, încît nimeni nu-și imagina măcar că s-ar putea să o conteste. Tezele din iuilie 1971 au însemnat o reîntoarcere la dogmatism, ca și o adîncire a sciziunii din lumea literară, deoarece unii dintre scriitori au rămas fideli drumului ales, în timp ce alții au fost dispuși să aplice Tezele și să le elogieze, în special din rîndurile acelora care după 1968 pierduseră anumite funcții în administrația culturală. Ultimul deceniu al dictaturii ceaușiste se înscrie în sfera înghețului total și al degradării formelor de manifestare culturală prin amăgitorul Festival național „Cîntarea României”, care a produs o seamă de memorii de protest semnate de scriitori. La început mai timide, acestea au vizat și aspectele politice prin manifestările unora precum Paul Goma, Mircea Dinescu, Nicolae Breban, Dorin Tudoran, Dan Deșliu, Ana Blandiana.
In esență, important este că literatura nu a murit, ea a folosit orice împrejurare prielnică și a impus valori care anulează în mare parte vidul cultural de care s-a pomenit în „epoca de aur” a comunismului. Și întotdeauna că mai există un dram de speranță că literatura, ca mijloc de delectare a sufletului, cum frumos spunea cineva, continuă. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns