Recent, pe plan mondial au avut loc o serie de conferințe internaționale care au abordat ca principală temă redefinirea securității națiunilor, deoarece numeroasele probleme ecologice pun la îndoială, în condițiile actuale, validitatea concepțiilor tradiționale privind suveranitatea națională.
După anul 1945, enormul potențial distructiv al armelor nucleare a schimbat concepțiile privind securitatea națională. Bunăstarea omenirii este amenințată azi în aceeași măsură de deteriorarea mediului natural al planetei. Deforestarea, aridizarea și distribuirea inegală a pămîntului arabil subminează stabilitatea guvernelor și generează refugiați ecologici. Efectul de seră, diminuarea învelișului stratosferic de ozon și dispariția rapidă a multor specii de plante și animale pot cauza schimbări ale căror consecințe pot fi în mare parte imprevizibile sau chiar dezastruoase.
Evoluțiile pe plan mondial sugerează, acum, necesitatea unei noi lărgiri a definiției securității naționale, așa încît să fie incluse probleme legate de resursele naturale, probleme ecologice și demografice. Producția economică mondială a devenit de patru ori mai mare în ultimele patru decenii și, vrem sau nu vrem, ea va continua să crească rapid, pur și simplu datorită necesității de a fi satisfăcute cerințe umane de bază, ca să nu mai vorbim de imperativul eliberării unor miliarde de oameni din temnița sărăciei. Dar dezvoltarea economică, așa cum o cunoaștem azi, implică utilizarea unor cantități mai mari de energie, o sporire a emanațiilor poluante și a cantităților de reziduuri industriale, scoaterea unor noi suprafețe de pămînt din starea lor naturală și o sporire a cererii de produse ale sistemelor naturale. Dacă planeta noastră poate face față tuturor acestor cerințe, continuă să fie o întrebare fără răspuns.
Atît indivizii, cît și guvernele încep să simtă costul înlocuirii (sau al absenței) bunurilor și serviciilor amplu furnizate odinioară de ecosisteme sănătoase. Nota de plată a naturii ne este prezentată sub diferite forme: costul îngrășămintelor chimice necesare pentru întreținerea potențialului unor soluri care posedau o fertilitate naturală, cheltuielile făcute pentru drenarea rîurilor și fluviilor care provoacă inundații, culturi agricole afectate cauzate de folosirea neînțeleaptă a unor insecticide care ucid și agenții polenizatori, tributul impus de agravarea poluării aerului, care era, odată, filtrat de către vegetație.
Indiferent de cauzele explicite ale preocupărilor, valoarea ecosistemelor capabile să funcționeze adecvat devine, în sfîrșit, evidentă. Totodată, pentru întîia oară în istoria ei, omenirea modifică rapid – deși în mod neintenționat – fiziologia de bază a planetei. Schimbările globale care au loc în prezent în compoziția chimică a atmosferei, în diversitatea genetică a speciilor terestre și în ciclurile unor substanțe chimice de importanță fundamentală în oceane, atmosferă, biosferă și geosferă sînt fără precedent atît în privința ritmului, cît și în ceea ce privește amploarea. În lipsa unor măsuri adecvate, consecințele vor fi profunde și – spre deosebire de tipurile cunoscute de daune locale – ireversibile.
Creșterea populației este principalul factor determinant al majorității tendințelor ecologice. În vreme ce creșterea populației mondiale de la unu la două miliarde a necesitat 130 de ani, un singur deceniu va fi suficient pentru o creștere de 1 miliard. Politica, tehnologia și instituțiile determină efectele creșterii rapide a populației. Acești factori pot fi cauza deosebirii dintre un mediu natural supus unor mari presiuni și cu un grad ridicat de deteriorare și unul care poate furniza bunuri unui număr mult mai mare de oameni. În cazul multor țări subdezvoltate, o continuare a creșterii populației în ritmurile actuale va face ca întregul capital disponibil să fie înghițit de satisfacerea cerințelor cotidiene ale oamenilor, investițiile în conservarea resurselor și crearea de locuri de muncă fiind astfel excluse. O asemenea politică pune în mod inevitabil baza unui viitor sumbru. Un paradox important ce trebuie luat în considerație în contextul unei examinări a tendințelor în sfera resurselor naturale este faptul că așa – zisele resurse neregenerabile – precum cărbunele, țițeiul și minereurile feroase – sînt de fapt inepuizabile, în vreme ce așa – numitele resurse regenerabile pot avea un caracter finit. În cazul unei resurse neregenerabile, odată ce oferta se diminuează pregnant și devine foarte costisitoare, cererea scade și apar înlocuitori și tehnologii care oferă alternative. Din acest motiv nu va sosi niciodată ziua extragerii ultimului baril de țiței terestru și nici nu ne vom apropia măcar de o asemenea zi. Pe de altă parte, o zonă piscicolă exploatată dincolo de un anumit punct nu se va reface niciodată, o specie dispărută nu va reapare niciodată, iar solul pierdut prin eroziune nu poate fi înlocuit într-un cadru temporal imaginabil. Așadar, în cazul resurselor regenerabile, există efecte de prag care contestă denumirea lor, fapt ce are consecințe nefericite în sfera politicii.
Adevărata cauză a declinului ecologic este de obicei ignorată. Refugiații izgoniți de catastrofe ecologice fac ca efectele distructive să se extindă în afara granițelor naționale. O preocupare importantă ce intră în atenția majorității guvernelor lumii a apărut ca urmare a capacității omului de a modifica mediul la nivel planetar. Modificare ce produce efecte nedorite, precum distrugerea stratului de ozon, efectul de seră și altele.
Eforturile de ocrotire a mediului natural trebuie să țină cont atît de cerințele țărilor avansate, cît și de cele ale lumii subdezvoltate, ceea ce implică dificultăți considerabile. Depășirea acestor obstacole economice și politice implică inovații sociale și instituționale comparabile în privința orizontului și viziunii cu strategiile concepute în primii zece ani de după al doilea război mondial. În lipsa punctului pregnant de turnură politică pe care îl generează un război de mare amploare și a faptului că amenințările sînt vagi și implică un cadru temporal amplu, această sarcină se va dovedi mai dificilă. Dar dacă e să evităm o deteriorare ireversibilă a planetei și un tribut enorm de suferință și nefericire umană, nimic mai puțin nu va fi probabil suficient. Omul este încă întrutotul dependent de natură, dar dispune pentru întîia oară de capacitatea de a o modifica la nivel planetar și foarte rapid. Datorită acestei deosebiri, concluzia marelui Einstein că „dacă e ca omenirea să-și continue existența, vom avea nevoie de un mod de gîndire în mare măsură nou”, pare să fie din nou mai mult decît corectă. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns