ACCENTE Spiritele alese nu poartă sceptru și coroană

Viața socială face, periodic, obiectul unor analize și bilanțuri, al unor interpretări și generalizări, al unor permanente previziuni. Dar lumea interioară? Ea nu merită oare retrospective? Luat de valul existenței, suprasolicitat de tentațiile și obligațiile lumii exterioare, individul se uită uneori tocmai pe sine. În genere, judecăm viața altora, fiind adesea înclinați să o scoatem pe a noastră de sub observație. Ca și cum prerogativa de a diseca lumea lăuntrică a celorlalți, de a hotărî asupra altor destine, ar imuniza automat propriul nostru spirit, ne-ar ridica undeva, deasupra oricăror suspiciuni. Ce falsă interpretare! Funcția poate oferi un ascendent administrativ față de semenii noștri, dar nu și unul sufletesc. Spiritele alese nu poartă sceptru și coroană. Sînt toate muritoare de rînd, supuse acelorași mici sau mari ispite, vulnerabile la aceleași păcate. Nu cred că au dreptul de a deschide viața interioară a altora decît cei care și-au deschis-o mai întîi pe a lor. Pentru a lucra în locuri unde inevitabil societatea vine în contact cu existența intimă a oamenilor, ar trebui să fie instituit certificatul de sănătate morală. La care să fie alipită dovada unei revizii recente a spiritului. Pentru că, oricînd, există pericolul deschiderii unei prăpăstii între suflete. Și dacă uiți să mai privești în interiorul tău, începi să privești cu tot mai multă indiferență spre ceilalți. Mulți dintre noi au sufletul mortificat de indiferență, cuprins de înghețul nepăsării față de viața și soarta semenilor lor. Nu mai vibrează la necazurile și durerile altora, nu se mai impresionează de nefericirea celor din jur, nu mai reacționează la apelul umanității ultragiate. Aceștia sînt prototipul înspăimîntător al robotului plăsmuit de mințile diabolice ale celor mai pesimiști vizionari ai civilizației ultramoderne. Uneori, simptomul eșecurilor individualismului unora revine sub forma unor vechi întrebări, a tribulațiilor legate de imposibilitatea descoperirii unui răspuns pe deplin edificator, capabil să aducă pacea în suflete, iar cugetul are sentimentul înstrăinării de sine, al îndoielii chiar cu privire la existența eului organic, la unitatea elementară a ființei. Timpul macină rezistența conștiinței de sine, pătrunzînd-o ca o ploaie universală și supunînd-o uitării de sine. Durerile, bucuriile, succesele și eșecurile lasă urme adînci în viața noastră. Contactul cu oamenii ne îmbogățește, dar ne și sărăcește. Trebuie să avem însă virtutea phoenixului: să ne refacem din cenușa deznădejdii. În general, fondul robust al omului e de multe ori incoruptibil și încă îndeajuns de bogat în rezerve tonice, în materiale de construcție pentru un nou dig în calea valurilor de pesimism și dezaxare periodică. Natura, dragostea și familia alcătuiesc resursele de regenerare a țesuturilor atacate. Nu este ușor să scoți de la tine adevărul care te privește pentru că nimic nu-i mai insinuant și mai perfid decît vocile mincinoase din străfundurile sufletului. Deoarece, una din premisele fundamentale ale autodepășirii spirituale este de a nu lăsa nimic din ce se întîmplă în propria ființă nelimpezit. (Romulus Dan BUSNEA)