Aproape toate intervențiile acelor purtători de cuvînt din cadrul structurilor Ministerului de Interne despre „diminuarea continuă a fenomenului infracțional” nu sînt decît niște povești de istorisit, iarna, la gura sobei. Atunci, cum se explică faptul că penitenciarele sînt burdușite cu escroci, tîlhari și criminali, încît, pentru a face loc altor „contingente” de rău-făcători, unii dintre cei încarcerați pentru prima oară sînt eliberați condiționat? A spera la reintegrarea socială a acestora e un fel de a ne fura căciula, un experiment care nu a dat rezultatele dorite nici în vremea defunctei dictaturi. Pentru că, în numai cîteva luni de pușcărie, hoții își îmbogățesc „experiența profesională”, învățînd unii de la aIții, iar cînd sînt în libertate o aplică întocmai. Ba, mai mult, reușesc să antreneze și alți adepți la fărădelegile lor.
De ce, oare, evităm să recunoaștem că, în societatea românească port-decembristă, violența înregistrează o ascensiune continuă și că la baza acestui fenomen se află nivelul scăzut de viață al majorității populației, degradarea raporturilor familiale, educația nesatisfăcătoare, atitudinea îngăduitoare a autorităților coercitive? Sub privirile noastre se petrec neîntrerupt fapte îngrozitoare, pe care ziarele și posturile de televiziune nu pregetă să le aducă la cunoștința publicului. Sute de oameni nevinovați, bărbați, femei, copii, care nu dispun de mijloace de autoapărare sau de bodyguarzi, cad victime agresiunilor hoților și tîlharilor ce mișună în jurul nostru. Nu mai poți vizita o familie prietenă într-un cartier oarecare, renunți la vizionarea unor spectacole, uneori și la obișnuitele plimbări pe aleile parcurilor. Chiar și locuința personală a devenit pentru unii băcăuani un loc de refugiu nesigur. O lovitură ici, alta dincolo. Poliția, alarmată, îi caută pe infractori, dar nu-i
găsește. Iar cînd le dă de urme, uneori e tardiv. Și alerta continuă.
Pentru unul dintre amici (C. Constantin), recentul Revelion a fost unul dureros. La propriu, nu la figurat. La mijlocul zilei de 31 decembrie 2002, Teddy, cum îi spun prietenii, se întorcea acasă de la mărunte cumpărături. În plasă, un plic de cafea și trei pîini. La colțul sud-estic al blocului nr. 12 din Calea Mărășești, doi indivizi tineri i-au barat trecerea. „De unde vii și ce ai în plasă?” a întrebat unul dintre cei doi necunoscuți. „Nimica toată”, a venit răspunsul amicului. O lovitură puternică în plină față l-a doborît la pămînt. Apoi, alte și alte lovituri, cu pumnii și picioarele. La strigătele de „ajutor” ale victimei, mai mulți locatari din apropiere au deschis ferestrele, dar tîlharii deja dispăruseră. Plin de sînge, cu hainele deteriorate, amicul abia a reușit să se tîrască 15-20 de metri pînă acasă.
L-am întîlnit ziele trecute pe Teddy. Nu aflasem pînă atunci de drama prin care trecuse în ajun de an nou. Semnele loviturilor primite se vor șterge curînd, dar aminitirea acelei sinistre întîmplări va dăinui mult timp. Credeți că făptuitorii acestui act violent au fost prinși? Aiurea! Cazul relatat s-a adăugat multor altora asemănătoare, la rubrica „Autori necunoscuți”.
Această întîmplare, ca atîtea altele petrecute în urbea noastră, în care viețuiesc de aproape o jumătate de veac, mă îndeamnă la rememorarea unor momente trăite în urmă cu mai bine de treizeci de ani, pe cînd făceam nopți albe în redacția singurului ziar cotidian băcăuan de atunci. De cele mai multe ori, cînd, printr-un efort colectiv evident, devansam graficul de trimitere la tipar a unui nou număr de ziar, începeau să zbîrnîie telefoanele. Se anunța transmiterea urgentă a unor materiale oficiale și o luam de la capăt. De regulă, primele două pagini de ziar erau sacrificate pentru interminabilele cuvîntări ori vizite de lucru prin țară și străinătate ale defunctului dictator. În așteptarea transmiterii materialelor, prin teleimprimator, intram în pauză. „Odihniți-vă, băieți, c-avem mult de lucru. Mai puneți de-un nechezol, pentru revigorare!”, ne îndemna fostul redactor șef. Cum „nechezolul” nu prea mă atrăgea, traversam aleea din spatele redacției și rămîneam o oră-două pe o bancă din parc. Aici, în miez de noapte, la lumina palidă a cîtorva becuri, bătrîni ori tineri îndrăgostiți se plimbau în liniște, nepăsători la primejdii. Nici un paznic, nici un milițian. Cu toate acestea, nu s-a auzit ani la rînd că cineva a fost agresat, violat, tîlhărit sau ucis. Simt adesea o anume stare de nostalgie pentru acele vremuri, cînd orice om putea să circule fără nici un fel de teamă, ziua sau noaptea, prin parcurile orașului, în cele mai îndepărtate străzi ori cartiere. Din acest punct de vedere – al securității persoanei – perioada de tranziție în care ne aflăm e un coșmar fără de sfîrșit. Cînd vom scăpa de el? Dumnezeu știe!… (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns