ACCENTE

Dacă avem „scaun la cap” să nu gîndim cu picioarele acestuia

Aproape tot timpul anului și cu deosebire în apropierea sărbătorilor de iarnă, festivalurile folclorice se înmulțesc ca ciupercile toamna. Formațiile artistice de amatori sînt purtate la tot felul de sărbători: a liliacului, a mărului, salcîmului, sînzienelor, grîului, recoltei, datinilor și obiceiurilor, etc. Ori nu știm, ori ne facem că uităm (fie și numai de dragul prezenței la televiziuni) că scenizarea tradițiilor artistice respectă doar rigorile spectacolului, nicidecum autenticitatea și originalitatea creației populare. Asemenea întruniri sînt un factor de poluare a culturii mai mult decît îngrijorător. Se simte o acută nevoie de ecologie culturala. Pare un barbarism tremenul de ecologie alăturat celui de cultură.Totuși, el poate avea semnificații profunde dacă ne referim la cultură ca mediu spiritual în care traim și în care identitatea nostră ca indivizi și colectivitate își are rădăcinile și justificarea de a fi.

Creație a omului, cultura are capacitatea de a modela personalitatea comună, fiind, asemenea mediului natural, un factor determinant al calității vieții. Ca organism viu, segmente ale culturii pot – ca și în natură – să fie poluate, degradate, reflectînd astfel imaginea distorsionată a grupului social căruia îi aparține. Segmentul cel mai expus poluării este, fără îndoială, folcorul, care nu-i apărat de nici un „drept de autor”. Să ne mai mirăm că o sumă de cîntece populare au devenit hituri jazzificate, ca folclorul de sorginte orășenească a decăzut la stadiu de manele sau de melodii lăutărești cu infelxiuni balcanice? Cîntecele și dansurile tradiționale sînt manifestări polisemice, strict determinate de contextul social. Cultura populară nu este un produs bun de utilizat la bairamuri politico-sociale, ci este un proces de creație în care producătorul-creator îl situează într-o unitate indestructibilă. Modificarea unei anume componente falsifică însăși esența faptului de folclor, transferîndu-l în altă sferă a culturii; cea spectaculară. Aceste apucături sînt urmarea dirijismului totalitar, practicat o jumătate de secol de „socialism biruitor”. În acele decenii, a căror moștenire o resimțim și astăzi, interesa doar produsul și nu producătorul sau purtătorul de folclor. Dacă mai avem cumva „scaun la cap”, să nu gîndim cu picioarele acestuia. Trebuie renunțat la a mai identifica cultura cu produsele folclorice selecționate, prelucrate, scenizate și prezentate ca spectacol, fie el și festivalier. Să lăsăm purtătorii de folclor să hotărască ei care manifestări, sub ce formă și cu ce sensuri pot fi perpetuate ca elemente vii ale unor tradiții bine împămîntenite. Dacă rămînem la judecata că pe scenă cînd joci ești artist, dar la horă nu ești, atunci actul artistic devine un obiect negociabil, care n-are nimic de-a face cu folclorul. Aici procesul natural de transmitere a tradiției este înlocuit cu cel de învățare, care limitează prin selecție atît interpreții, cît și materialul artistic. În jocul „Căiuților”, de exemplu, sau în cel oltenesc al „Călușarilor” se abandonează cu bună știință ritualul autentic, păstrîndu-se numai dansul ca element spectacular. Acest element se impune ca „autentic”, de stil generalizat, cum este cazul cu faimosul „break” (ritm marcat sonor, fără acompaniament muzical), care a devenit parte integrantă a sîrbei sau bătutei. Ori, un asemenea break este specific doar jocului „Cazarma”, evocator al dansului soldățesc, tropăit și comandat ritmic cu intervenția intermitentă a tarafului. Transformarea ritualului folcloric în produs scenic, face din manifestările tradiționale doar fapte de viață fără valoare artistică, atît timp cît componentele artistice sînt scoase din contextul lor originar.

Din puținele exemple enumerate, putem concluziona (revenind la ecologia culturală), că poluarea festivalieră degenerează și usucă solul viguros al tradiției, iar locul este ocupat repede de bălării mimetice, de un gust mai mult decît îndoielnic. Standardizarea și comercializarea faptului artistic autentic nu a înlesnit oare recrudescența folclorului de mahala, cu puternice inserții orientale indo-turco-țigănești? Din fericire, realitatea satului românesc este mult mai complexă, depășind și pe înălțime și pe orizontală pragmatismul speculat de diverși impresari culturali și de televiziunile prea dornice de spectacol cu orice preț. Există și se menține în sate o viață spirituală nebănuit de bogată și vie, dominată de credința religioasă, respect față de tradiție, precum și dorința de a sparge tiparele comportamentale statuate de regimul totalitar. De aceea, credem că nu mai este necesar să cheltuim timp și energie pentru aparențe și mistificări ale unei culturi bine încetățenită în viața comunităților noastre sătești. Pe lîngă cei care nu stiu să aprecieze corect mersul tradițiilor, datinile și obiceiurile populare trec cu viteza luminii. (Vasile PRUTEANU)