Actualitatea istoriei

1 Decembrie 1918 – ZIUA CEA MARE A ROM+NILOR

Și a fost anul 1918, anul în care, la 1 decembrie, în sala Cazinoului din Alba Iulia, devenită de atunci Sala Unirii, au avut loc lucrările Marii Adunări Naționale. Într-o atmosferă de vibrantă însuflețire patriotică, Adunarea a votat în unanimitate „Declarația de Unire cu Țara”, al cărei prim punct consfințea năzuințele de veacuri ale românilor de a fi împreună între aceleași hotare istorice.

Acționînd în plenitudinea drepturilor lor de Adunare Constituantă, deputații întruniți la Alba Iulia au hotărît instituirea unui Mare Sfat Național Român, organ îndreptățit să reprezinte națiunea română „…din Transilvania, Banat și Țara Ungurească” «oricînd și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii»”.

Șansa istorică de care au știut să se folosească cei care conduceau România la început de secol XX în interesul națiunii române a apărut la sfîrșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie 1918.

Procesul de dezmembrare a Imperiului austro-ungar se precipita vertiginos. Sub impactul înfrîngerilor militare suferite, unitățile militare au început să se destrame; ostașii – care își rupeau gradele și însemnele imperiale, părăseau cîmpurile de luptă și se îndreptau spre casele lor, dar luîndu-și cu ei armele. În aceste condiții, împăratul Carol a dat ordin de încetare a ostilităților, încheind armistițiul de la Villa Giusti la 21 octombrie/3 noiembrie 1918.

Istoricul englez R. W. Seton-Watson scria că imperiul „…a dispărut cu atîta rapiditate și desăvîrșire, încît în prima săptămînă a lunii noiembrie 1918 le-a fost greu aliaților să găsească autoritatea centrală competentă cu care să negocieze armistițiul”. Astfel, ceea ce fusese pînă atunci marele imperiu austro-ungar sucombase.

La 19 octombrie/1 noiembrie, guvernul Karoly Mihaly, compus din reprezentanți ai Consiliului Național al Revoluției burghezo-democratice din Ungaria, a proclamat republica și, o zi mai tîrziu, independența totală a Ungariei față de Austria.

Alături de unguri, așa cum scria în acele zile „Adevărul”, „…în sînul fiecărui popor fierbea cu putere ideea independenței naționale”. În consens cu voința tuturor românilor pentru înfăptuirea unirii, CNCR a publicat, la 5/18 noiembrie 1918, un manifest intitulat „Către popoarele lumii”, pentru ca, la 9/22 noiembrie, să ceară cabinetului ungar, condus de Karoly Mihaly, recunoașterea deplină a autorității Consiliului asupra întregii Transilvanii.

Criza accentuată a monarhiei habsburgice, evenimentele din Rusia și mesajul lui W. Wilson din SUA privind principiile viitoarei păci (emis la 8 ianuarie 1918) sînt factori favorabili pentru națiunile europene aflate sub dominații străine și care urmăreau să-și întregească ori să-și reconstituie statele proprii: Finlanda, Polonia, Cehia, Slovacia, Serbia, Slovenia, Grecia, România.

După publicarea manifestului de la 5/18 noiembrie, guvernarea românescă a fost introdusă oficial în întreaga provincie. Era un lucru drept și necesar.

Pe fondul acestor evenimente au fost angajate tratative între oficialitățile de la Budapesta și autoritatea națională. Discuțiile desfășurate la Arad între 13/26 – 15/28 noiembrie 1918 nu au fost un succes. Guvernul ungar era dispus doar la mici concesii, fără a recunoaște aspirațiile legitime ale poporului român, urmărind să salveze cu orice preț „Ungaria Mare”. Organele administrative care mai erau subordonate Ungariei au început acțiuni de reprimare a românilor prin intimidare teroristă și asasinat, jandarmii împușcînd de-a valma animale și țărani, așa cum s-a întîmplat la Beliș, Lapugiu de Jos, Cîmpeni, pe valea Crișului Negru și în județul Arad.

În contrast cu asemenea manifestări, personalități ale vieții culturale maghiare, precum Bantok Bela, Varga Jeno ș. a., conștiente de legitimitatea cererilor românești și ale altor națiuni asuprite de dualismul austro-ungar, declarau în acele zile: „Ne trezim ușurați că nu mai sîntem forțați să fim stîlpii asupririi. Să trăim unul lîngă altul în pace ca națiuni libere cu alte națiuni libere”.

Poporul român era pregătit, popoarele lumii erau înștiințate, guvernul ungar era informat. Pe 7/20 noiembrie 1918, „Marele Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania” făcea cunoscută convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Desfășurarea acesteia reprezintă o pagină antologică de remarcabilă etică politică, de superioară concepție de stat.

Cele zece zile care au urmat pînă la întrunirea Marii Adunări Naționale au fost cele mai entuziaste, înfrigurate și emoționante din istoria Transilvaniei. Manifestațiile românilor pentru unire erau considerate, de un ziar al sașilor, drept cele mai mari mișcări de mase din istoria Transilvaniei. Mărturie stau și scrierile ziaristului sas H. Fabritius, care comenta cu multă simpatie evenimentele din 17/30 noiembrie 1918: „Mîine se vor aduna în valea Mureșului, la Alba Iulia, sute de mii de români, reprezentanți ai tuturor ținuturilor locuite de români. Reședința principilor Transilvaniei, vechiul Bălgrad, va fi martorul unei deșteptări emoționante a unui popor viguros, trezit de ideea libertății. Pe pămîntul istoric de la Apulum, orașul lui Traian, unde Legiunea a XIII-a își adună ofrandele și pe locul unde și-au vărsat sîngele eroii libertății Horea, Cloșca și Crișan, națiunea română își va proclama suveranitatea”.

Primele unități ale armatei române trecuseră de mai bine de trei săptămîni Carpații, dar la cererea Consiliului Național Român Central au rămas concentrate în partea de est a Transilvaniei. Această măsură a fost luată dintr-o corectă evaluare a implicațiilor politico-militare ale momentului. Se elimina posibilitatea ca vreun răuvoitor să afirme că Unirea s-a făcut prin forța armelor. Abia după 10 zile de la proclamarea Unirii, armata română a reluat înaintarea „cu sabia în teacă”, fiind primită pretutindeni cu mare bucurie.

La 1 decembrie 1918, în sala Cazinoului din orașul care văzuse biruința lui Mihai Viteazul, cei 1.228 de delegați, după ce ascultă cuvîntarea lui Gheorghe Pop de Băsești, votează în unanimitate, la ora 12.00, „Hotărîrea” citită de profesorul Vasile Goldiș. Primul punct decretează unirea. Fiecare din cei 100.000 de oameni adunați pe Cîmpul lui Horea a simțit că trăiește o zi unică, ziua cea mai însemnată din istoria de două milenii a poporului: Ziua Dreptății.

La 29 decembrie 1918 / 9 ianuarie 1919, Consiliul Central Săsesc și Consiliul Național Săsesc, într-o adunare convocata la Mediaș, își exprimă aprobarea pentru hotărîrea de la Alba Iulia, salută cordial poporul român și îl felicită pentru împlinirea idealurilor sale naționale. Tot în luna ianuarie 1919, și comunitățile evreiești din Transilvania au aderat la hotărîrea de unire cu România, iar în august același an o decizie asemănătoare este luată de șvabii din Banat.

Hotărîrile de unire cu România luate în același an 1918 – la 27 martie, Basarabia, la 28 noiembrie, Bucovina, la 1 decembrie, Transilvania – , conținutul identic al programelor mișcărilor de eliberare națională a românilor, caracterul și componența forțelor sociale participante au ilustrat și demonstrat unitatea de aspirații și comunitatea idealului național: desăvîrșirea statului național român unitar. Actul desăvîrșit la 1 decembrie 1918 a avut urmări esențiale în dezvoltarea politică, economică, socială a națiunii și statului român în evoluția sa din ultimii 85 de ani.

Comandor- aviator (r), Mina HURDUGAN