Actul de libertate a credinței creștine, edictul de la Milan (II)

Iubind unitatea Bisericii, Sfântul Constantin a intervenit pentru stingerea schismei donatiste care izbucnise în Africa de Nord și a convocat, la 1 august 314, pe toți episcopii occidentali într-un sinod la Arelatae (Arles), în sudul Galliei. Era primul sinod convocat de un împărat roman. Sinodul a confirmat pe Cecilianus al Carthaginei în rangul de episcop și l-a condamnat pe Donatus și pe adepții săi.
Când comunitățile creștine din Orient au fost adânc tulburate de erezia lui Arie din Alexandria, care nega dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Sfântul Constantin a convocat pe toți episcopii creștini în primul sinod ecumenic. Întrunit la 20 mai 325, în palatul imperial din Niceea (în Bithynia Asiei Mici), sinodul a fost deschis printr-o cuvântare în limba latină, rostită de Sfântul Constantin. Condamnându-l pe Arie și adepții lui, sinodalii au proclamat în renumitul Simbol de Credință (Crezul) de la Niceea, completat de al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381) că Fiul lui Dumnezeu cel întrupat este de-o ființă cu Dumnezeu-Tatăl. S-a fixat ca Sfintele Paști să fie serbate de creștini în duminica I după luna plină ce urmează echinocțiului de primăvară. ședința de închidere a avut loc la 25 august 325 iar hotărârile (canones) au căpătat putere de lege și au fost aduse la cunoștință în toate părțile imperiului pentru a fi respectate.
Așa cum Biserica a văzut în persoana Sfinților Apostoli pe fondatorii Împărăției, manifestarea lui Dumnezeu pe pământ, fundamentele eșafodajului divin, al cărei „piatră din capul unghiului” este Hristos, în persoana Sfântului Constantin cel Mare, ea a văzut pe cel întocmai-cu-Apostolii, întemeietorul universalității și al mondialității vizibile a Bisericii.
În persoana lui Constantin cel Mare, în propria sa recunoaștere de către stat, Biserica a înțeles că adevărul naturii sale universale, asumarea lumii, transfigurarea ei în Împărăția lui Dumnezeu, lua dimensiuni istorice concrete.
Biserica își asumă întreaga viață a omului, firea sa, adică modul universal al vieții umane, instituțiile, organizarea, „știința politică”, credința omului în Dumnezeu.
Pr. dr. Constantin Leonte