Acum 16 ani în Bacău (episodul 4)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sînt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut.

22 decembrie

România e o țară cu ochii roșii de plîns și de nesomn. România și-a huiduit ieri iubiții conducători, a avut curajul să-l înfrunte, să ceară demisia celor două genii și le-a rupt portretele și stindardele. I-a lăsat să vorbească singuri. De ieri, România a încetat să se mai urască pe ea însăși. Vrea libertate. Democrație. Fără Ceaușescu. Fără comuniști. România disperată și-a ieșit din fire și a năvălit pe străzi.
În București mor români la Intercontinental, la Universitate, pe Magheru. Blindatele trec peste oameni. Dumnezeii mătii cu tancurile mătii de dictator! România plînge și sîngerează.
Sîntem toți în biroul directorului Casei de cultură. De dimineață, un curcubeu imens strălucea dinpre vest. Era incredibil de cald pentru luna decembrie. Floricica ne-a adus nechezol (cafea cu înlocuitori) fără să ne ceară bani. Ne frămîntăm îngîndurați, nimeni nu spune nimic. Fumăm țigară de la țigară. Pînă și directorul Iacob pufăie. Îl sun la București pe poetul Florin Iaru. Îmi răspunde după trei încercări. Are capul spart, a fost bătut zdravăn azi noapte la Jilava. Au dat în el cu bocancii și cu paturile Kalașnicoavelor. Am scăpat, Valule, nu știu cum, dar ne-au dat drumul acu, dimineață, la ăia de-am mai rămas vii. Am văzut oameni împușcați în cap, striviți de șenile, e jale în București!!! La voi acolo, cum e? E liniște aici, cum să fie, e liniște. În Bacău, mămăliga explodează mai greu.
E 11.55. Deschid Telecolorul. Știu că n-are cum să fie emisiune la ora aceea, totuși… incredibil, e mira și se aude Deșteaptă-te române! Nu ne vine să credem că-i vedem pe ecran pe Caramitru și Dinescu, înghesuiți într-o mulțime de necunoscuți agitați, într-un cadru de neconceput pentru rigoarea obișnuită din televiziune. Emoția lor ni se transmite în direct. Nu se poate, nu-i adevărat, dictatorul a fugit, trăiască România liberă!!!
Fug pe scări la bibliotecă. Pe scările comitetului județean de partid, un grup scandează: jos Ceaușescu, demisia, libertate! Un tricolor fără stemă flutură între ei.
Emanoil Șerban: „Terminasem o repetiție și stabilisem să bem o bere, ca băieții. La Select, era plin ochi. Ne-am dus la Bistrița. Unu’ cu o Dacie albă deschisese portierele și de la radioul mașinii se auzeau împușcături, țipete, apoi l-am auzit pe Dinescu: fraților, am învins! Dictatorul a fugit! Am dat fuga înapoi la teatru, am luat un steag și i-am scos stema cu o lamă. La ieșire, Geo Popa, Gheorghiță, Mustață, Baltag, Costică Constantin, Titi Blănaru, Vișinel, Doru Sechelariu, și alți angajați din teatru, puneau la cale o demonstrație. Ne-am strîns unul într-altul și-am trecut prin centrul pustiu cîntînd Deșteaptă-te române. Nu prea știam decît prima strofă. Cum flutura steagul, tot așa ne tremurau și nouă sufletele. Dar milițienii se dădeau deoparte. Vreo juma’ de oră am tot strigat singuri pe scările sediului pcr. Apoi, încet, încet, piața s-a umplut. Așa a început Revoluția la Bacău”.
Nu puteam sta locului. Îmi ardea sufletul să fac ceva, să pun umărul la răsturnarea îngîmfaților de activiști. Eram sătul de minciună, de pile, de teama cotidiană, de rușinea de a fi român. Piața se umplea și eu nu puteam să ies din Căsoaie. De frica vandalizării, directorul încuiase ușile. Ceaușescu încă mai privea încruntat din tablouri. Cînd Cristi Munteanu și Cătălin Holcă au năvălit urlînd printre țăndările unui geam, am luat o stație Vermona și-am montat-o pe terasa din stînga a județenei de partid. Vasile Verigeanu și Gigi Iacob reglau sunetul. Microfonul era pasat de la unul la altul și capta toată ura, tot disprețul, toate speranțele acumulate în anii de teroare. De-acolo, din colțul stîng al puterii, cerul se vedea pătrat și ireal de albastru printre blocuri.
Uitasem de securiști și de miliție. Oricum, nu mai era nimic de pierdut. Momentul adevărului devenea și în Bacău, tot mai patetic. Dreptate, dreptate!!! De la Uzina de Avioane, de la Mașini-Unelte, de la Șuruburi, zeci de mii de oameni încolonați, disciplinați, umpluseră centrul.

Pe la 13.15 intrăm în sediul PCR pe ușa principală. Ne asumasem rolul de revoluționari, cu orice risc. Geo Popa, primul. Apoi, nu se mai știe exact : profesorii Munteanu, Lupu, Protopopescu, Dan Ciofu și Ghiță Neagu, Doru Sechelariu, Gelu Cociorvă, Emil Șerban, Vasile Pruteanu, Gabi Sahaghian, Stavarache, Mișca, Emil Gogu, Sorin Măgureanu, Giosanu, Iordache Ciupercă, frații Ailincăi, Iancu, Iacubov, Gheorghe Lupu, chelnerul Gringo, Vasile Mihăilescu, inginerii Nicu Onica, Pîrvuțoiu, Constantin Avram și Olindaru, alte zeci de băcăuani, pe care nu i-am știut vreodată. Nu știu care din ei îmi urlă în ureche că trebuie o stație mai puternică la balcon. Mă strecor prin șirul de oameni care se țin de braț: nea Vasile, adu stația matale, cu mixerul și microfoanele alea bune, pentru balcon. Mulțimea cîntă ca la meci: ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e!
Punem amplificarea în funcțiune, o cuplăm cu un televizor. În Bacău se trage cu pușca la televizor, în direct. Lumea din piață huiduie. În București, vedem cum arde Muzeul Național și Biblioteca universitară. Noi aruncăm operele și portretele tovarășului de la balcon și mulțimea furioasă le sfîșie, le calcă în picioare și le dă foc. Ura! Ura! Ura!

Deodată, realizez că sediul comitetului județean de partid e gol. Nici un activist, nicăieri. La capătul scărilor de marmură îl văd pe Băluță, prim-secretarul, luînd șuturi în fund de la doi necunoscuți. Dispare nevătămat pe ușa din spate. Intrăm, cu Geo în frunte, în biroul șefului de județ. Încăperea e lambrisată cu mahon, pe birou are două telefoane albe, unul cu sumedenie de butoane, altul fără, doar cu stema republicii. Telefonul guvernamental. Sîntem toți în culmea fericirii. Ne pupăm. Fumăm în biroul primului secretar. Urlăm. Rîdem. De fapt, ne e al dracului de frică. Nimeni nu știe ce ar fi de făcut. Sistemul nervos central al comunismului era paralizat, dar nici al nostru nu era funcțional.
Ia, hai, s-a pus stația aia? Hai să liniștim mulțimea, să nu distrugă, să nu fure. Aruncă dracului portretul ăla mai repede. Fără violență, FĂRĂ VIOLENȚĂ, fără violență! Să punem paznici la intrări. Să ne punem banderole tricolore. Să ne cunoașem. Să ne organizăm. Să nu fure nimeni nimic din birouri. Să nu dispară nici un document din sediu. Să luăm măsuri. În nebunia generală, aveam totuși discernămînt: chiar noi construiam momentul acela istoric.
Niște oameni simpli aveau Puterea și descopereau că au responsabilitatea unui oraș, ba chiar a unui județ, că trebuie să decidă. Dar cu ce să începi?
Nu putem trăi Revoluția în direct la televizor, pentru că trebuie să trăim Revoluția aici, în Bacău. Care mai de care mai înfocat, mai implicat, mai supărat, băcăuanii se perindă la microfonul din balcon. Rugăciuni, poezii, cîntece, înjurături (alo, domnu’, sînt și copii aici!, să fim civilizați!) Habar n-avem că sîntem contaminați profund de o nebunie bolnăvicioasă. Pentru prima oară, fiecare poate spune ceea ce crede, își poate auzi vocea amplificată cu o mie de wați în difuzoarele din care, pînă mai ieri, izbucnea traumatic doar Partidul, Ceaușescu, România! Gramofonul lui Ilf și Petrov îmi trece fulgerător prin minte. Dar ce români demni ni se pare că sîntem!
Ies în balcon. Sînt ca după un accident, îmi tremură genunchii. Simt în piept fiecare glonț tras în Timișoara sau în București, Sibiu, sau Cluj. Am milioane de gloanțe în mine cînd pun mîna pe microfon și recit. Nu mai știu ce. Mulțimea ovaționează. Dau foc cu bricheta carnetului de partid. Îl țin în mînă pînă cînd flacăra îmi arde unghiile. Vreau să mă curăț prin foc.

Pe holuri e un haos de nedescris. Se trîntesc uși, sînt sparte dulapuri, toți aleargă desfigurați de colo-colo fără rost, se aud țipete, înjurături, îndemnuri la ordine. Fiecare vrea să-și impună părerea. Peste tot vacarmul, vocea stentorială a lui Geo Popa se impune. Vorbesc mulțimii preoții de diferite religii. Chemări la credința pentru cele sfinte. Apoi militari. Doina Melinte. Profesorul Manea de la Răcăciuni, înfășurat în tricolor. Chem la microfon actorii amatori de la Casa de Cultură. Dan și Marina Ivanovici, Ioana Busuioc, Lidia Blidariu, Dumitrel și Nicoleta Grigoraș recită din Blaga, Sorescu, Eminescu, Păunescu. Gil Ioniță cîntă Jurămînt la Putna. Lumea îngenuncheată se roagă la Dumnezeu. Din piață zeci de mii de perechi de ochi înlăcrimați privesc spre balcon. Aplauze care se transformă în scandări repetate: România liberă! Moarte tiranului! Armata e cu noi!

Pe nesimțite, se face noapte. La televizor continuă Revoluția. În Bacău începe o altă revoluție, cea a listelor. Grupuri formate pe criterii necunoscute se baricadează prin birouri și-și trec numele pe liste, ca să se cunoască. Fiecare birou cu lista lui. Balamucul e general. Fiecare vrea să figureze pe toate listele. Nu se știe care va fi luată în considerație. Pînă la urmă, cei aflați în sala mică de ședințe de la etaj reușesc să-l impună pe Geo Popa drept președinte. Vasile Păun, Frații Talpău, Vasile Trifan, Victor Munteanu, Florinel Țampău, Costică Țugui, Dorel Pintilie, Dumitru Chiribău își împart sarcini concrete privind paza, relația cu armata, situația din oraș. Unii își atribuie singuri misiuni. Profesorul Protopopescu pleacă să verifice cum sînt apărate stațiile de benzină și depozitele de combustibil de la marginea orașului. Un grup condus de Gelu Cociorvă și Gabi Sahaghian iau Aro-ul fostului prim secretar și pornesc prin satele județului. Eu, împreună cu Vasile Nistor și cu pastorul Chivoiu ne aranjăm banderolele pe brațe și plecăm tremurînd vîrtos la miliție. Comandantul Gheorghiță se supune ordinelor noastre și trimite patrule neînarmate să vegheze la ordinea din oraș. Geo Popa, Vasile Nistor, Gelu Fulga, Emil Tamaș și alți cîțiva au curajul să-i verifice pe securiști la ei acasă. Se întorc liniștiți: toți băieții cu ochi albaștri dîrdîie în birourile lor de frica revoluționarilor. Armele lor stau la fel de cuminți în rastele sigilate. Habar n-avem cît suntem de ridicoli, așa convinși cum suntem că împlinim un act istoric.
Sîntem pătrunși de simțul datoriei, al onoarei și al dragostei pentru cetățenii Bacăului. În aceeași măsură, frica ne tremură în oase. Ceaușescu fugise, dar primeam semnale că acoliții lui trăgeau fără încetare. Teroriști antrenați în străinătate, lunetiști care te împușcă fix în frunte, cu gloanțe crestate care explodează în creier. Nu se știa nimic cert și orice întorsătură ar fi fost posibilă. Trăiam celebrul vid de putere.

Cred că e nouă jumate – zece cînd îl văd pe Cimpoeșu pe care-l știam plecat la București, încă de pe 21 după masa. Odată cu el, apare și un grup de tineri încărcați cu trofee direct din Comitetul Central, vandalizat de mulțime după fuga dictatorilor. Văzuseră cu ochii lor Revoluția și erau foarte mîndri că purtau mesajul de fraternitate al eroilor din capitală către colegii lor, eroii din Bacău. Două casetofoane, cîteva agende și vreo douăzeci de pixuri colorate, asta era prada pe care-o aduseseră cu trenul din capitală, ca pe un certificat concret de revoluționar. De jos, din mulțime, începuseră revendicările firești: liber la benzină, pîine fără cartele, carne la liber, apă caldă, căldură și curent – asta cereau, din ce în ce mai amenințător, manifestanții noștri. Ce facem? De unde să le dăm? Riscăm să le promitem, ca să se liniștească, sau vom fi luați pe sus tot așa cum pățiseră activiștii de partid? Asta a fost prima problemă adevărată cu care s-au confruntat revoluționarii din Bacău.
Tragem de timp împingîndu-l din nou la microfon pe Gil Ioniță.
Radu Buzoianu vine cu o idee: să-l chemăm pe Viorel Hrebenciuc, singurul care știe – în calitate de reprezentant al Comitetului de Stat al Planificării – cum stăm cu adevărat. Cimpoeșu, procurorul Olariu și Geo susțin ideea care și mie mi se pare bună. Dau fuga la cabinet și-l invit telefonic la sediu. Hrebenciuc refuză. Îi e teamă de reacția mulțimii la vederea unui activist. Îl asigur că va fi protejat. Îl aduce Buzoianu cu mașina lui. Îl iau deoparte și-l întreb ce rezerve are județul Bacău. Zîmbește și spune că avem în depozite tot ce e necesar populației județului pentru șase luni. Mă precipit la microfon și strig fraților că de mîine va fi hrană la discreție pentru toată lumea. Ovații. Și benzină la liber. Ovații. Fără opriri de curent. Ovații. Minute în șir de ovații.

La doi ani după evenimente, despuiat de orice funcție politică, liderul recunoscut al revoluționarilor băcăuani, Gheorghe Popa, declara: Durerea mea ce mai mare este că într-o perioadă atît de scurtă am adunat atîta tristețe încît îmi va fi foarte greu să revin la acel optimism pe care-l credeam incurabil… E adevărat că lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură decît am sperat noi, dar ceva din acea puritate a rămas. Și a mai rămas speranța. Poate că am fost uneori retorici. Dar cuvintele nu pot ascunde bunele intenții pe care le-am avut. Mă întristează mai ales senzația că n-am știut păstra șansa pe care istoria ne-a oferit-o atunci, aceea de a trăi în unitate și demnitate…
Geo își intrase perfect în rolul de conducător, era peste tot, dădea dispoziții, vorbea la telefon, ieșea la balcon ca să se convingă că mulțimea e încă în piață, că nu s-au postat temuții teroriști pe blocurile din jurul Palatului administrativ. Poetul Gelu Fulga, pe care-l știam de la Cenaclul Artelor unde tocmai debutase, în uniformă de aviator, cu pistolul la vedere, îl urma ca o umbră. Avea ordin, zicea, să-l apere pe Președintele nostru.

În sala mare de ședințe, revoluționarii îl contestă pe Hrebenciuc. Procurorul Dragu face liniște și le explică de ce avem nevoie de noul venit. Nu e un intrus, n-a fost activist, este specialist în statistică și e singurul care cunoaște cifrele de producție adevărate, nu cele pe care le citeam prin ziare. Oipinia sălii se schimbă brusc, după ce Hrebenciuc spune: Doamnelor și domnilor, mă pun la dispoziția dumneavoastră și în slujba Revoluției cu tot ceea ce știu. Vă informez că acum, județul Bacău se poate proclama independent, dacă decideți, facem Republica Bacău! Sîntem județul în care sînt reprezentate toate ramurile industriale ale țării. Producem cărbune, lemn, sare, petrol, avioane, mașini unelte. Toate au căutare, se vînd bine. Dacă închidem granițele județului, rezistăm șase luni cu rezervele pe care le avem, fără să sufere nimeni.
Apoi a început să înșiruie pe de rost cantitățile de grîu, carne și combustibil. De mîndri ce eram, inima ne creștea în piept ca o pîine.

Cuceriți de eleganța discursului, flatați de interesul vorbitorului pentru bunăstarea și fericirea băcăuanilor, entuziasmați de perspectiva luminoasă a bunăstării mult așteptate, revoluționarii îi pun la dispoziție un birou cu telefoanele aferente, iar Viorel Hrebenciuc își începe ascensiunea politică. Peste două zile este ales vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale, iar peste o lună primar al județului Bacău. După aceea…

Între timp, în celălalt pol de putere din Bacău, la Comitetul Municipal de partid, Vasile Săndulache predase cheile Primăriei avocatului Constantin Antoniu care convocase rapid un Comitet de urgență al F.S.N., alcătuit din directori de mari întreprinderi din Bacău.
Ziarul Steagul Roșu tipărea un număr special sub noua titulatură Deșteptarea, cu aceeași echipă redacțională căreia i se alăturase poetul Victor Munteanu din partea revoluționarilor. Eu am impresia că am fost cel care a rostit primul cuvîntul Deșteptarea, cînd a fost vorba să botezăm copilul revoluției băcăuane. Lîngă mine se aflau Constantin Nancu, Cornel Cepariu, Ion Enache, Cornel Galben. Parcă așa a fost.
Dar ce importanță mai are acum ?
Cu cinci minute înainte de miezul nopții, mii de băcăuani îngenuncheați spun un înfiorător Tatăl nostru. (Val MĂNESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!