Acum 16 ani în Bacău (episodul 5)

N-am să spun ceea ce s-a spus. Am să spun ceea ce am văzut cu ochii mei. Nici acum nu sunt sigur că s-a petrecut cu adevărat tot ceea ce am văzut.

23 decembrie

După miezul nopții, în piață mai rămăseseră cîteva sute de tineri care se uitau la televizorul color din balcon și, din cînd în cînd, mai strigau răgușiți că armata e cu noi, Timișoara, Timișoara. Și că nu pleacă acasă. Discursurile de la balcon încetaseră. Doar televizorul funcționa, cu sunetul preluat de stația lui Verigeanu. Gigi Iacob rămăsese șef la butoanele de amplificare peste Revoluția română în direct. Pe holuri domnea un semiîntuneric sumbru, dar în birouri revoluționarii se bucurau că Petru Plăcintă, directorul Avicolei, și Răducan Ion, șeful Fabricii de pîine, le trimiseseră bunătățile de pe lume, ca să mănînce și ei ceva după atîtea ore de tensiune cumplită. În cabinetul primului secretar, 10-15 revoluționari se uitau la televizor. Eu primisem sarcina să răspund la telefonul guvernamental, cel cu stema României socialiste. Ecranul ne transmitea teroarea din București. Șefii noștri aleși se retrăseseră la sfat tainic în cămăruța de odihnă adiacentă cabinetului.
Sună telefonul și se prezintă generalul Gușe, de la comandamentul FSN. Răspund prompt că în Bacău revoluționarii își fac datoria, că utilitățile orașului funcționează, că organele de miliție și armata colaborează, că nu sînt evenimente deosebite. Eram tare mîndru că pot da raportul ăsta în vreme ce, în București, situația părea total scăpată de sub control.

Sună Enăchescu, comandantul aeroportului Bacău, și comunică prezența înspre Prut a unei escadrile de opt elicoptere. Orice zbor fusese interzis încă de ieri pe la ora patru după-amiaza, așa că cer pentru prima oară în viață o legătură telefonică pe fir guvernamental. Mă ascultă același general și mă asigură că nu-i ceea ce se vede pe radarul din Bacău, e război electronic. Altă dandana! Oricum, dacă apar deasupra noastră, au belit-o, antiaeriana noastră e gata să deschidă focul – zice Enăchescu, iar mie mi se face părul măciucă.
În jumătate de oră, telefoanele au tot zbîrnîit, anunțînd catastrofe menite să bage în boale și pe cel mai instruit agent anti-tero. Rezervoarele de amoniac de la combinatul chimic fuseseră minate. Apa din rețeaua orașului e otrăvită. Pe dealul Măgura santinelele semnalează lumini ciudate. La fabrica de pîine, făina e infestată cu bacterii mortale. Fiecare apel declanșa o alertă. Băieții noștri abia așteaptă să fie folositori cauzei și orașului nostru, drag așa că, la mașini, să rezolvăm problemele.
Pe acest fond al alarmelor – care, ulterior s-au dovedit cît se poate de false – ușa se izbește de perete și un glas tunător ne ordonă celor rămași la datorie să părăsim încăperea. Cît mă pricep la uniformele militare, bag de seamă că personajul e îmbrăcat neregulamentar: pantaloni soldățești, pantofi de ofițer, veston de soldat cu petlițe albastre, de securitate, și manta descheiată de locotenent de artilerie. Șapcă de subofițer, cu insignă mică. Ținută neconformă. Îl întreb cine e și-mi spune tăios că nu mă privește, că are ordine superioare și-l pune pe soldatul care-l însoțea să caute bomba. E un film cu tîmpiți: bietul soldat își pune kalașnicovul pe umăr și caută bomba prin bibliotecă, pe sub birouri, pe după draperii. Pușca se bălăngăne și-i cade pe picior. Soldatul șchioapătă, e rănit. Prima victimă a revoluției băcăuane. Mă pufnește rîsul.
Intrusul se apropie și-mi șoptește confidențial că e trimis de colonelul Plotogea, că-l cheamă Tamaș și că toate telefoanele sînt ascultate, că sunt microfoane peste tot. Desface cu o șurubelniță unul din aparate și scoate triumfător o piesă mică, neagră pe care mi-o prezintă drept echipament de emisie. Recunosc în mîna lui un banal condensator de filtraj. Militarul nu se dă bătut: omule, pe hotelul Bistrița de vizavi sînt două cuiburi de mitraliere îndreptate spre cabinetul ăsta! În plus, securiștii s-au instalat și la hotelul Decebal și în apartamentele conspirative din spatele Palatului administrativ, în balcoane, e plin de explozibil. I-auzi, avem și noi teroriștii noștri! Da, domle, sediul revoluției noastre e înconjurat de teroriști!
Oare o să avem vreodată dovada că toate zvonurile astea au stat la baza unei diversiuni abile, menite să îndepărteze intrușii din sediu?
Îi fac Președintelui nostru un raport complet. Răgușit, cu ochii injectați, dărîmat de oboseală, Geo Popa hotărăște pe la ora 1 să rupă pisica. Îl însoțește, patern și experimentat, procurorul militar Cozma, cel care avea să fie, peste puțin timp, acuzator în celebrul proces al grupului Timișoara. Li se alătură căpitanul Carp de la gărzile patriotice și procurorul Dragu. Ori ei, ori noi, paștele mamii lor de ceaușiști! Sînt trimiși oameni să cerceteze împrejurimile. Gelu Cociorvă, Vasile Trifan, Dumitru Chiribău, Aurel Gogu, Gheorghe Lupu, Adrian Munteanu și cine mai știe cine, pleacă în recunoaștere. Militărosul Tamaș își arogă misiunea să instaleze posturi de tragere la ferestrele clădirii. De la comandamentul garnizoanei un pluton de militari TR (termen redus) primise ordin să apere revoluția noastră. Sînt imberbi, n-au decît o săptămînă de armată. Nici nu știu să țină pușca în mînă. Deschid larg ferestrele și se postează cîte doi în cadru, chipurile să înspăimînte teroriștii. E absurd! E o mascaradă ! Tamaș își face numărul și nimeni nu pare să-și dea seama că, pentru eventualii teroriști de afară, omuleții noștri în uniforme sînt ținte perfecte, ar putea fi vînați oricînd.
Așadar, la fiecare fereastră de la etaj, cîte un soldat. Dar sînt multe birouri încuiate. Unde sînt cheile ?
Nu mai pricep nimic. Am fost de față cînd tovarășul Lăzăroiu, omul de legătură al partidului cu organele de securitate, i-a predat lui Geo cheile de la toate ușile de la etaj. Geo le-a pus într-o cutie de lemn cu intarsii de mahon. Tamaș urlă: La dracu, Geo, ce-ai făcut cu cheile? Tre’ să deschidem biroul ăsta, e o poziție strategică, geamul dă spre policlinică! De-acolo vin teroriștii! Tre’ să punem un soldat aici! Carp face o demonstrație de forță și loialitate și se repede cu umărul în ușa unde acum, în 2005, e instalat președintele Consiliului Județean. Nu-mi explic cum naiba nu se poate deschide o ușă. Cînd ceea ce trăiești ți se pare un vis, sigur te afli într-un moment nepotrivit exact în locul nepotrivit. Mai ales dacă misteriosul colonel militar Cozma te ia părintește de braț și te sfătuiește să pleci liniștit acasă, că au ei grijă să fie bine!

Plec singur spre zona de sud a orașului, de unde ar fi trebuit să apară tancurile și teroriștii plecate din Focșani să distrugă frageda Revoluție din Bacău. E întuneric și pustiu. Doar cîțiva simpatici cîini vagabonzi dădeau semn c-ar fi interesați de ce se mai întîmplă.

După vreo două ore mă întorc în Centru. La intrarea din spate, Gringo și Ion Mișca mîncau salam cu pîine și vegheau Revoluția. Soldații fuseseră retrași de la ferestre. Liniște. Tamaș nu-i de găsit pînă pe la ora opt dimineață. Cînd l-am întrebat de ce făcuse toată mascarada cu microfoanele, bomba și teroriștii, m-a luat de după umăr și mi-a spus la ureche: Bătrîne, controlează-te și fii atent la ce spui, că printre noi sînt o mulțime de securiști. Pe mine să nu mă acuzi de diversiune, că eu sînt de partea voastră. Am un frate ucis la Tg. Mureș și nu mă las pînă nu-l răzbun. Și cine o să-mi stea în cale o să aibă de-a face cu ăsta! și-mi pune pistolul în coaste. Vrei să mori? N-ai copii acasă? Vezi că tu îți cam bagi nasul unde nu-ți fierbe oala. Nu te mai agita. Băi, eu ca militar am și eu ordine, nu acționez de capul meu! – mi-a mai spus, ascunzîndu-și arma la spate. Un zîmbet misterios, de om care știe mult mai multe decît poate spune, a fost răspunsul lui cînd am fost curios să aflu de la cine primește ordine.
(Locotenentul major Tamaș a fost extrem de activ în cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Națională din Bacău pînă în luna iunie 1990, în virtutea unei detașări emise de Direcția Generală a Penitenciarelor, unde-și avea locul de muncă în calitate de ofițer de contrainformații, după cum am aflat ulterior. A primit apoi transferul la Direcția de Poliție Mureș cu grad de… maior. Șeful lui direct, colonelul Ciurel, comandantul penitenciarului din Bacău, era contrariat că avansarea în grad a subalternului său se făcuse fără știrea lui și fără respectarea regulamentelor militare în vigoare la ora aceea. La întîlnirea anuală a revoluționarilor, în 1992, s-a vehiculat ideea că Emil Tamaș ar fi murit undeva în Ardeal.)

E o sîmbătă însorită. Orașul forfotește în febra cumpărăturilor de Crăciun. Cozi și cozi pe la toate magazinele. Cu plase și fără, în centrul orașului încep să se adune oamenii, curioși să vadă cum mai merge revoluția în Bacău. Culoarele Palatului vibrează de relatările întîmplărilor din noaptea trecută. Plutește zvonul că documentele secrete ale județenei PCR dispăruseră din arhivă, că fuseseră încărcate în două camioane militare și duse nu se știe unde. Oare de ce nu mă mir? Noaptea revoluționarilor fusese atît de halucinantă, încît nimic nu mai părea extraordinar, mai ales după anunțul că dictatorii fuseseră arestați la Tîrgoviște și că vor fi judecați de un tribunal militar. Ca naziștii la Nuremberg. Ca în filme.

De fapt, toate evenimentele din zilele lui decembrie 89 s-au succedat ca într-un scenariu ale cărui pagini fuseseră amestecate de o vijelie drăcească. Un regizor nevăzut le punea în scenă la întîmplare. De aceea, replicile, cadrele și secvențele sunt atît de amestecate în mintea fiecărui participant. De aceea amintirile protagoniștilor nu se potrivesc decît într-o mică măsură. Și înțeleg de ce fiecare are adevărul său: din aceleași motive pentru care și eu îl dețin pe al meu.

Cert este că în jurul orei zece mulțimea devenise din nou compactă și cerea, din ce în ce mai vehement, lista celor care-și asumaseră rolurile de conducători al revoluției băcăuane. Prin fax, de la guvern, sosise în cursul nopții o depeșă semnată de însuși domnul Iliescu, care ordona revoluționarilor din fiecare județ să-și desemneze 15 oameni de bună credință care să-i reprezinte. Într-un birou de la parter, împreună cu Cimpoeșu și Dragu, am decis cine erau cei care urmau să se constituie în Comitetul FSN Bacău. Ne-am gîndit să fie reprezentate toate categoriile profesionale, așa era moda. Le-am scris numele cu creionul pe o bucată de hîrtie. În capul listei, Geo Popa, actor, simbolul revoluției băcăuane. Urmau colonelul Plotogea și inginerul Corneliu Bălan. La poziția 4 figurează prof. Viorel Savin, pe care-l chemasem de-acasă pentru calitățile sale de organizator și care urma să fie al doilea vicepreședinte al FSN. Procurorii Stelian Dragu și Gabriel Olariu și maiorul Gheorghe Hăisan trebuiau să vegheze asupra justeții și legalității măsurilor care se impuneau. Locurile 9 – 15 erau ocupate de, să-i zicem așa, societatea civilă: Sorin Măgureanu (operator calcul), Mircea Bălănucă (șofer), Neculai Mișca (mecanic), Ion Enache (ziarist), Lucian Stoian (cercetător științific) și Constantin Pîrvuțoiu (inginer). Am citit lista la microfon și lumea din fața balconului a aplaudat frenetic. Habemus papa!
Comitetul s-a reunit în prima sa ședință, întregit cu Viorel Hrebenciuc și cu locotenentul Emil Tamaș. Ulterior, componența aleșilor s-a modificat din rațiuni necunoscute, dar cei desemnați inițial au rămas în majoritate pe posturi pînă prin luna iunie.

S-a găsit ceva concret de făcut și pentru mine, ca să nu mai încurc ițele. Proaspătul vicepreședinte al Frontului Salvării Naționale Bacău îmi dă dispoziție să organizez diseară un spectacol mamut pe scările Casei de cultură, să cînte artiștii amatori primul Crăciun Liber, să fie poezii despre țară și popor, dar să fie și rugăciuni, slujbă religioasă și colinde. Să fie amplificare bună, să se audă pînă-n zare bucuria primului Crăciun Liber în Bacău! Să se termine cu Să vă dea Domnul tot ce doriți, să se vadă că s-a schimbat ceva.
( urmarea în ediția de mîine)

Val Mănescu de… maior. Șeful lui direct, c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!