Adrian-Gelu Jicu şi publicistica eminesciană

Articol scris de Dan Petrușcă.

În ultimii 130 de ani nu prea am avut parte de vremuri mai aşezate pentru a ne putea raporta echilibrat, raţional, nepărtinitor la publicistica eminesciană, afirma (cam în acest fel) profesorul şi criticul ieşean Bogdan Creţu, nu cu multe zile în urmă, când, la Centrul de Cultură „George Apostu” din Bacău, a fost lansată cartea tânărului universitar şi critic literar Adrian Jicu, intitulată Coordonate ale identităţii naţionale în publicistica lui Mihai Eminescu, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Buc., 2013.

Lucrarea aceasta, realizată în cadrul unui proiect european şi sub patronajul Academiei Române, este, într-un anumit fel, un demers împotriva iluziei. Se raportează cel mai adesea polemic şi argumentat la cei care nu cunosc, cunosc parţial sau foarte bine publicistica eminesciană, dar mitizează pe poetul gazetar, dar şi la detractorii lui sau la aceia care s-au folosit de Eminescu citând trunchiat din articolele sale, scoţând idei din context, susţinându-şi astfel ideologia, precum Nicolae Iorga, semănătoriştii, A. C. Cuza, Nichifor Crainic, dreapta românească interbelică, comuniştii. Să nu uităm că Eminescu din vremea aceea nu avea prestigiul pe care îl are astăzi, iar posteritatea lui a fost adesea deformată de adulatori sau detractori. Cartea criticului băcăuan e un demers contra iluziei în măsura în care impune întoarcerea la textele eminesciene, la contextul românesc şi european care le-a generat. Curajul criticului e întemeiat pe ştiinţă, pe luciditate şi pe eleganţa argumentaţiei. Noutatea cărţii constă în nevoia de adevăr pe care o presupune raporturile noastre cu publicistica eminesciană.

Adrian Jicu atrage atenţia şi asupra perioadei berlineze a poetului, amintind de un estetician danez, care afirma că în mediul universitar din Berlin, pe atunci, se adunaseră minţile cele mai strălucite ale timpului, întrecând cu mult Franţa şi Anglia, ceea ce înseamnă, comentează autorul, că Eminescu a trăit în epicentrul ştiinţific al epocii, adăpându-se la ce avea mai nou gândirea europeană. Astfel, gândirea politică, economică, sociologică a lui Eminescu îşi are originea în acea perioadă şi e de presupus că poetul era conectat la ideile noi şi că nu vorbea niciodată „după ureche”. Criticul băcăuan redimensionează, sub semnul unei bibliografii complexe şi la zi, conceptele de naţiune, nationalism, identitate naţională, clase pozitive, muncă, stat, alteritate etc., comentând până la frontierele nuanţei şi atacând argumentat pe cei care l-au considerat pe Eminescu reacţionar, paseist, conservator, în sensul retrograd al noţiunilor.

Conservatorismul lui Eminescu, susţine Adrian Jicu, era unul generat în context european şi, fără a fi un paradox, avea legătură cu modernitatea. Secolul al XIX-lea a fost, după cum susţin istoricii, secolul afirmării naţiunilor, astfel că florentinii au devenit italieni, iar moldovenii români. În acest context european, identitatea naţională presupunea o paradigmă de atribute, care, de cele mai multe ori, erau identificabile într-o anumită spiritualitate, dar şi în raport cu „străinii”. De aici teama de celălalt, de alteritate. „Greco-bulgărimea”, fanarioţii şi urmaşii lor (neapărat liberali, adică „roşii”) sau evreii (care veniseră la noi în număr mare nu de mult, de prin Galiţia) constituiau pentru românul Eminescu şi pentru alţii, în egală măsură, o agresiune. Întorcându-se la textul eminescian, cercetătorul demontează prin argumentare corectă exagerările unora care susţin antisemitismul gazetarului, dar în acelaşi timp demontează şi argumentele celor care susţineau lipsa antisemitismului, citând fragmentar şi îndulcind interpretarea. Problemă sensibilă, antisemitismul lui Eminescu era unul de „reacţie”, iar nu de structură, şi nu era departe de atitudinea lui împotriva grecilor şi bulgarilor. Acesta este contextul în care trebuie înţeleasă atitudinea gazetarului de la „Timpul”, care, după cum afirmă corect autorul, admira trecutul neamului nostru, însă nu propovăduia întoarcerea la acel trecut. Eminescu nu se opunea înnoirilor, ci „salturilor şi împrumuturilor forţate”, zice criticul. El era împotriva schimbărilor grăbite şi care nu se potriveau firii poporului român. De aici respectul gazetarului pentru „bătrâna Engliteră”, unde societatea a avut parte de o evoluţie firească şi aşezată. Naţionalismul lui Eminescu era legat, cum şi astăzi se întâmplă, de identitatea naţională. Actuala unire „mecanică” a ţărilor de pe bătrânul continent nu a rezolvat nici pe departe problema orgoliilor naţionale care compun noua Europă.
Cartea lui Adrian Jicu are nerv analitic şi un discret elan spre sinteză, are ritm, iar pentru cei care ştiu ceva despre publicistica eminesciană lectura este o plăcere. Autorul nu face concesii nici adulatorilor, nici detractorilor. El susţine corect întoarcerea la textul eminescian, la contextul românesc şi cel european pentru a-l înţelege bine pe gazetar, „fără ură şi părtinire”, cum zicea un istoric latin.