Adulat și contestat

Tema intrării în legalitate a tuturor românilor nu privește doar justiția și serviciile „de informare”, ci și organizațiile societății civile, presa independentă avînd un cuvînt greu de spus. Istoric vorbind, imediat după 1989 presa scrisă a cunoscut o imensă explozie cantitativă și, pe ici – pe colo, calitativă. Au urmat televiziunile, la concurență acerbă cu posturile de radio. Vechile structuri au înțeles rapid că presa este cu adevărat o putere și au penetrat rapid orice structură care se declara independentă, neaservită etc. La ora actuală, presa electronică încearcă să le detroneze pe toate celelalte forme ale mass-media și să se înscrie printre instituțiile fundamentale ale societății informației. Dar, comun tuturor este jurnalismul de investigație – gen jurnalistic adulat și contestat, apreciat și criticat în măsuri aproximativ egale. Cel care scrie aceste rînduri trebuie să-și precizeze, din start, poziția. Personal, acum, votez pentru! Opiniile tranșante referitoare la acest gen jurnalistic sînt, în opinia mea, exagerate și, de cele mai multe ori, nefondate. Optez pentru nuanțarea pozițiilor în funcție de timp, loc și mod. Timpul pe care îl parcurge România, în acești ani, este unul de adaptare și de aneantizare a vechilor mentalități, metehne și moravuri. Sigur, ideal ar fi să nu fie nevoie de ajutorul presei în operațiunea de asanare morală a unei societăți în mare parte neclare în privința viitorului, a orizonturilor de așteptare și a mijloacelor adecvate pentru atingerea idealurilor propuse. Dar toate datele converg în a arăta că este o nevoie imensă de aportul presei la vehicularea adevărurilor, a unor moduri noi de gîndire și de acțiune, precum și la promovarea încrederii în instituțiile fundamentale ale statului și ale societății civile.
Unii consideră că jurnalistul de investigație este un detectiv sub acoperirea legitimației de jurnalist sau chiar un ofițer de informații sub acoperire. Că ar putea fi și astfel este un lucru, dar că toți jurnaliștii de investigații s-ar erija în justițiari, mai presus de orice judecătorie, prefectură sau magistratură este, desigur, alt lucru, respectiv o exagerare nedorită. Ca ziarist profesionist, ca practicant al unei prese de atitudine, de dialog de opinii și nu doar de informații seci și adesea alambicat formulate, susțin deschis jurnalismul de investigație, fără de care partea neagră și gri a economiei ar fi fost și acum dominante, demnitarii publici ar fi continuat să acționeze ca seniori de feude proprii și multe abuzuri ar fi rămas nepedepsite. Scriu aceste rînduri și sub impresia lecturii unui relativ recent apărut volum despre „Jurnalismul de investigație – context și practică” sub coordonarea lui Hugo de Burgh. Ediția englezească a apărut în 2000, dar apariția traducerii românești merită a fi salutată. Desigur, opiniile contrare au drept de cetate la fel ca și cele pro. Un domn, Mircea Oprea, scria în nr. 855 al revistei „22” că „M-am săturat de țara în care hoții sînt prinși de gazetari. Aș vrea să trăiesc într-o țară în care voi găsi în ziare doar informația despărțită de comentariu…” (La acest adevăr viitor subscriu și eu, ceea ce ar însemna ca editorialele ziarelor să fie incluse în pagina de opinii și nu pe prima pagină, dedicată știrilor). Îmi permit să comentez acest ideal/deziderat al d-lui M.O. Cred că va mai trece mult vreme pînă cînd cititorul mediu de „media” din România va fi capabil să discearnă între informația „pură” și cea abil manipulată de artiști ai diversiunii informaționale. Nu vrea să spun că cititorul român mediu este prost, incapabil de analize și opinii proprii, dar aș vrea să subliniez că acest cititor, chiar unul avizat, este încă ușor manipulabil și influențabil. O sugestie, o direcție de acțiune – deși fac și ele parte din arsenalul uriaș al manipulărilor – poate ajuta cetățeanul mediu și bine intenționat să decidă electoral și atitudinal în nume propriu. D-l M. O. nu vrea lideri de opinie, nu dorește ziariști remarcabili pe diversele fronturi sociale, ci dorește o societate perfectă, cu mecanisme perfecte, iar presa să fie doar un cititor de manometre de presiune, tensiune, intensitate sau de avarii. Între această viziune perfecționistă și vizionarismul revoluționar al adepților comunismului deplin nu văd nici o deosebire. Îl înțeleg pe d-l M. O. că este împotriva trusturilor de presă, a acestor industrii de (pre)fabricat adevăruri și de dat sentințe, dar eu mă limitez, aici și acum, doar la jurnalismul independent, atît cît poate acesta să existe înafara centrelor de putere economică, de interese personale și/sau de partid.
Consider, așadar, că jurnalismul de investigație trebuie amplificat, rafinat, perfecționat și eficientizat pentru a deveni o contrapondere la bolile instituțiilor pe care le plătim din banii noștri, dar care s-au transformat în instrumente adesea ostile cetățeanului. La însănătoșirea acestor instituții poate contribui major jurnalistul de investigații, acest detectiv anonim, modest, idealist și justițiar, adică nicidecum unul îndrăgostit de citirea propriului nume în ziar, orgolios și pragmatic, ca să nu spun șpăgar și mafiot. Am cunoscut și astfel de „justițiari pragmatici” care aveau următoarea deviză: „Cît dai să nu te dau la ziar?”. (Liviu DRUGUS, Universitatea Bacovia)or de așteptare și a mijloacelor adecvate pentru a

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!