Afaceri cu spinări de bivol negru, la Cotumba

Cine crede că în județul Bacău, pe Valea Muntelui, capitalismul a revenit doar cu joagărul se înșală. Sigur că aceasta este, acum, prima impresie pe care o lasă munții superbi printre care curge Trotușul, după ce au fost rași de pădurile de conifere, dar pe Valea Muntelui unii s-au gîndit și la altceva decît la exploatarea lemnului. Viața m-a adus, într-o zi, în preajma a doi dintre ei. Unul este Costică Voaideș, despre care am aflat cu plăcere că am împărțit niște ani de liceu în Onești, altul este Dan Dobrițoiu, om de afaceri și crescător de animale pe Cotumba, amîndoi prieteni la toartă într-o comună cu nume vechi și aspru, specific muntenilor, Agăș. Despre cine și cum s-a îmbogățit din afaceri pe Valea Muntelui varsă de ani întregi rîiuri de cerneală ziarele și tot de ani se spetesc cercetînd, pe această temă, oamenii legii. Este de ajuns, însă, doar un simplu drum prin zonă și îți dai seama că sărăcia e încă la ea acasă aici. Rar cîte o casă mai arătoasă, pe Valea Muntelui, puține mașini de lux pe la porți. Și nu pentru că pe aici nu s-ar munci, cum se spune, pe rupte-lea.

Pe Costică și Dan am ținut să-i văd acasă la ei pentru că am aflat ce gînduri de viitor au. „Să nu credeți că nu ne-am apucat și noi de lemn – spune Costică. O făcea toată lumea, am făcut-o și noi. Am înființat societăți și am trecut la treabă. Nu spunem că nu am cîștigat cîte ceva, dar cu timpul ne-am dat seama că veneau alții mai tari ca noi, de prin țări în care nici pomeneală de munți și pădure și ne luau lemnul de sub nas, cu acte în regulă. A fost viața de capitalist, și la noi”. Primul lucru pe care l-am făcut cînd am ajuns la Agăș a fost să bat la ușa lui Costică. Ușa lui este cea unui restaurant „la șosea”, pe care și eu îl cunosc de mai bine de zece ani. Costică spune că îl are de 15. Așa cum l-am cunoscut, așa a rămas. „N-am mai băgat nimic în el – spune patronul. A fost un timp înfloritor, dar treaba s-a nasolit. Vreau să mă îndrept spre altceva și tot caut soluții, împreună cu prietenul meu, Dan”. Costică n-ar vrea să renunțe la restaurant. Chiar are condiții bune să-l transforme într-o pensiune, cu teren de sport la poalele muntelui din spat, iar ideea de a crește animale, în special cai pentru agrement îl chinuie tot mai mult. „Și eu cresc animale de mai mult timp – spune Dan. Am o fermă pe Cotumba și am încercat de toate, pînă și struți am avut. Acvum, însă, am 14 bivoli negri ca smoala, la care țin ca la ochii din cap. Sînt animale de excepție, ecologice, iar eu chiar aș vrea să construiesc acolo o fermă ecologică, Cu alte cuvinte, tot pentru turism rural, ca și Costică”.
Ideea cu turismul rural le-a băgat-o în cap directorul Direcției Agricole din Bacău, Mihai Banu, care i-a luat cu el la București la cel mai mare tîrg de agricultură – Indagra, din noiembrie. Muntenii din Agăș au văzut acolo multe și, mai ales, au auzit de programele de finanțare pentru ideile lor. „Am venit și mai hotărîți de la București – spun ei. Vrem să încercăm, pentru că am cam îndeplini toate condițiile cerute”.

Pînă la agroturism ne mănîncă infrastructura

Drumul de la idee la faptă trece și încă va mai trece de multe ori peste apa Trotușului, la Agăș. Am trecut-o și eu, cu cei doi prieteni, să mergem pe Cotumba, să vedem ferma lui Dan și, mai ales, bivolii. Văzusem bivoli, în copilărie, prin Ardeal, un fel de vaci negre, cu coarne late și arcuite pe spate, ca bicornul lui Napoleon bătut de vînt. De unde pînă unde bivoli pe Cotumba, în Agăș, dacă aici neam de neamul loc n-a călcat? Dar dacă au ajuns pînă acolo struții, de ce să nu fi ajuns și bivolii!
Deci, la drum peste apa Trotușului. Căzuse o zăpadă nouă, iar drumul, din șosea, se făcea de țară. Bolovănos, dar bun. Cînd, peste apă, dăm de podul rupt, de la inundații. Buldozerele lucrau de zor să-l refacă, însă cotumbenii și-au găsit, pînă atunci, alt vad. âl văd pe Costică mustăcind. A fost marinar ani buni, inginer de bord, eletromecanic. Apa și muntele fac parte egal din viața lui. „Nu lucrează ca lumea oamenii ăștia – spune el. Eu aș fi procedat altcumva, să îndrept pilonii podului și să pun platforma la loc. Dar nu-i treaba mea”. Despre pod are și Dan ceva de comentat. „Fără un drum bun către orice pensiune turistică n-ai făcut nimic – spune Dan. Eu am încercat și am rămas cu construcția începută. Pînă la pensiune e drum lung, dar nu chiar de speriat. Drumul urcă pe munte și nimeni nu-l va asfalta. Dar e un colț de rai, iar farmecul tocmai ăsta este. Aș aduce turiștii pe drum bun pînă la urcare, după care i-aș lua în sănii trase de cai. Vara în șarete”.

Pensiunea, să-i dai un bici, să plece!

Trecem Trotușul și coborîm curînd din mașină. Pînă aici s-a putut! La deal, drum obișnuit, dar tot mai pieptiș. âl aburcăm și tragem în piept aer tare, de munte. Amețitor. Pe stînga firul firav al Cotumbei susură zglobiu. Muntele e peste tot, mergem spre el, pe el. Culmile par aproape, dar cu timpul devin un fel de fata morgana: de neatins. Pe dreapta, gospodăriile se răresc. în stînga, liber cît vezi cu ochii. Numai cîte o strungă cu oi, un gater mort, pășune cu garduri din lemn. Cerul e o spumegare de nori de zăpadă, cenușii, peste care trece repede, spre Apus, Soarele. De la locul pe care gazdele îl numesc „la Răchită” pensiunea lui Dan e aproape. Casă mare, nouă, special construită, gard în gard Mănăstirea Cotumba. Urcăm, încă, și deodată văd în dreapta, pe o coastă, mogîldețe negre mergînd. „Sînt malacii mei – spune Dan. Vițeii bivolilor. Pasc separat de părinții lor, care umblă toată ziua pe munte, liberi”.
Ajungem în fața casei. în stînga, sub mal, iese fum dintr-o căsoaie. Cred că e un cazan de țuică, așa cum am văzut, demult, în satele de la șes. Nu, aflu că acolo e centrala termică a pensiunii, în care focul arde cu lemne. Intrăm în curte. Vedem casa de aproape, toată din lemn, cu etaj, neterminată, cu acareturi în curtea mare și grajdul bivolilor alături. Pînă să dăm ochii cu bivolii, intrăm să ne încălzim, în salonul de primire, în living sau cum vreți să-i spuneți. Mare, primitor, tapițat cu piei de mistreț și de vulpe, cu vulpi împăiate pe canapea, cu șemineu și masă în mijloc. într-o parte bucătăria, în alta scara din lemn spre etaj. „Am tot ce-mi trebuie – spune proprietarul. Adică toate dotările necesare unei pensiuni, cu camere separate, cu duș și grup sanitar în fiecare cameră. Nu mai vorbesc de căldură, ați văzut centrala. Mult nu-mi mai trebuie, dar ceva capital tot mai e necesar. Un bici, să plece, cum spunem noi”.

Povești cu malaci

Minunea pentru care am urcat pe Cotumba era, însă, afară. Bivolii. Soarele tot mai avea o suliță pînă să cadă după munți. Ies cu Dan afară să văd, măcar, malacii. Mogîldețele de pe deal încep să coboare. „Vin cînd mă văd și cînd mă aud – spune stăpînul lor. Vor fi imediat lîngă noi. Primii doi și încă doi. Ne privesc curioși, mai ales pe mine. Fac poze și mă cam uit, atent, să le surprind reacția. Par blînzi și, în continuare, curioși. „Sînt animale deosebite – îl aud pe Dan. N-ar face un rău, numai să nu-i provoci. Să le vezi părinții! O splendoare! Bivolița este un animal sălbatic mult mai apropiat de natură. Nu este contaminat cu tot felul de chimicale și cereale modificate genetic. Bivolul mănîncă numai ce vrea, din pădure. Eu dacă vreau să-i dau o felie de pîine, nu se atinge de pîine. Sau de mămăligă. Mănîncă o diversitate de plante, dar numai pe care le alege. Bivolița paște ca și vaca, dar este mult mai deșteaptă. Cineva, dacă îmi spune «boule», riscă să primească o corecție din partea mea, dar dacă îmi spune «bivolule» sau «malacule» mă bucur, deși eu nu sînt chiar atît de mare, nici măcar cît un malac”.
Dan îmi vorbește despre bivolii lui ca despre copii. I se umezesc ochii. âl privesc mai atent și găsesc că are cîte ceva comun în trăsături cu animalele despre care spune că l-ar onora cu numele. „Am avut o bivoliță, pui, pe care am crescut-o ca pe un vițel – îl mai aud. Cu tain, cu făină, cu tot ce trebuia. Acum are trei ani și este mai mică în talie ca celelalte femele de bivol, pui mai mici ca vîrstă cu un an, dar cărora de la cinci zile le-am dat drumul pe izlaz și au mîncat ce au vrut și ce au găsit. A fost o întîmplare, atunci, dar acum prin aceasta am deja o experiență. Am avut și bivolaș, pe care l-am tăiat într-o situație de necesitate, care parcă nu mai voia să trăiască. L-am ținut tot în grajd, bolnav. Mă gîndesc că dacă-i dădeam drumul să se ducă în turmă, cu ceilalți, trăia și acum. Știți de ce? Pentru că el s-ar fi dus exact la planta care îi trebuia, de care simțea că are nevoie, să se vindece de ce simțea el”.

Cu bivolii prin Rai

Peste Cotumba a căzut devreme seara. Abia mai intrăm un moment la căldură că auzim, în poartă, primul bivol. Venea de pe drum, singur, de undeva de pe munte. Apoi încă unul și încă unul. Dan iese, ca stăpînul, în prag să-i vadă. „Așa vin, singuri – spune el. N-am treabă cu ei. Trag tot singuri la grajd, iar Ileana, o femeie din curte, îi închide la locul lor”. Bivolii stau cîteva clipe la ușa grajdului, ca oamenii care tocmai au venit, să spunem, de la coasă, obosiți. Pe după casă, pe furiș, sfioasă și oarecum sălbăticită, apare și Ileana. Bivolii stau la fotografiat, Ileana nu. Dar animalele intră în grajd și își găsesc fiecare locul lor, ca mașinile într-o parcare aglomerată. Intru peste ei, curajos, și fac poze fascinat. Bivolii, mari, negri, stau cuminți așezați în staulul lor. O bivoliță întoarce capul și mă privește blînd. Privire de mamă. în spatele lor, în țarc, malacii încă n-au somn. Ca toți copii.
Las bivolii ca pe o mare de spinări negre și intru tulburat în casă. Se face noapte și știu că trebuie să plec. Mi-ar place să mă trezesc dimineață devreme tot acolo, să văd bivolii plecînd la păscut. Să-i strig pe nume – Foreman, Svetlana, Lorelai, Flăcău… Să le aud tălăngile, să-i urmăresc pe munte și să-mi închipui că am ajuns în Rai. Dimineață, însă, m-am trezit tot în patul meu. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!