Nu cu mult timp în urmă, la Reuniunea economică de la Sinaia, organizată de Guvern, premierul a afirmat că anul 2004 va fi extrem de greu, presupunînd sacrificii, dificultăți și, uneori, suferințe. După cum merg treburile, ne putem aștepta chiar la prea multă suferință, pe care populația o îndură cu stoicism, în raport cu multitudinea de promisiuni cu care a fost bombardată ani de zile. De altfel, este o constantă faptul că, în toți cei 14 ani care au trecut de la evenimentele din decembrie ’89, toate guvernele care s-au perindat la Putere au avut grijă să ne alimenteze, la intervale regulate, speranțele fără de care nu am fi putut strînge curelele pînă aproape de limita acceptării. Au fost vremuri ce ne-au lovit în față cu o realitate crudă, care a făcut să pălească chiar și orice umbră de speranță și optimism.
În acele sublime zile de decembrie ’89, parcă toate necazurile au dispărut, ca și cum ar fi fost luate cu mîna. Lipsa banilor, sărăcia degradantă și umilitoare, spectrul șomajului, fuga din țară, nimic nu mai avea relevanță. Important era că intervenise schimbarea, care ne deschisese larg porțile democrației.
Probabil că niciodată, în decursul istoriei noastre moderne, nu s-a acordat mai multă atenție ideii de sprijinire a democrației și de apărare a acesteia împotriva tendințelor de eludare, anarhismului și autoritarismului. Iar abordarea unor aspecte precum alcătuirea unei societăți democratice, dificultățile și calitatea actelor guvernării de majoritate, ca și întrebarea dacă dominarea minorității este inevitabilă chiar și într-un sistem democratic s-a pierdut în tenebrele evoluțiilor post-decembriste. Pentru că o adevărată transformare democratică implică o sporire semnificativă a participării cetățenilor la viața economică și, mai ales, la cea politică, democratizarea fiind un proces care poate și trebuie să se desfășoare la toate nivelele ce compun statul-națiune. Fapt care nu s-a produs nici pînă astăzi. Probabil că „democrația” instaurată în urmă cu 14 ani încearcă să facă uitate neîmplinirile și tragediile comunismului, dar și să șteargă din mințile oamenilor anumite componente care, acum, nici nu mai intră în discuție.
Viața, realitatea, au demonstrat cum nu se poate mai convingător că fascinația puterii a făcut ca o mare parte din vechea nomenclatură de partid, ce se manifestase și ca forță de opresiune, să reapară în primele rînduri ale vieții politice, sociale și economice românești, respectiv ale unei tranziții care duce spre nicăieri. O tranziție dorită de unii să se prelungească la infinit, deoarece o democrație autentică ar elimina categoric o serie de fenomene sociale anormale, chiar patologice, generate de lipsa de reguli morale și juridice menite să asigure normalitatea.
Pentru omul de rînd există o singură explicație a timpului scurs de la revoluție încoace: aceea că s-a trecut de la o dictatură, plină de adversități și constrîngeri de tot felul, la o democrație poate la fel de dură și care, prin mijloace specifice – sărăcie, foamete, insecuritate personală, limitarea abuzivă a drepturilor omului, ne apasă în orice clipă. Primează dictonul: „Cel mai bogat și mai influient dictează”. Acestor tare li se adaugă lipsa acută a locurilor de muncă, pe fondul inexistenței unei politici clare, coerente de reconversie profesională, încercările de îngrădire, prin forță, a libertății de exprimare, care nu au făcut altceva decît să adîncească fenomenul dezumanizării, dar și neliniștile și disperările românilor. O disperare disimulată pe alocuri de cîteva scandaluri de corupție, cu doi-trei mafioți demascați și arestați, cu cîteva procente de indexare a salariilor și pensiilor și cu o mulțime de scandaluri politice care nu au făcut altceva decît să scoată la suprafață demagogia puterii.
Ani de zile, opinia publică a asistat, neputincioasă, la împărțirea și redistribuirea puterii, în timp ce sărăcia se întindea precum ciuma bubonică în toate sectoarele de activitate, făcînd să falimenteze pînă și întreprinderile rentabile. Și tocmai de aceea, tot mai des, comisarii europeni vin tot mai nedumeriți la București, solicitînd clarificări în legătură cu motivațiile declinului economic și care, prin date statistice cosmetizate se încearcă a fi deja redresat.
Sîntem îndreptățiți să ne întrebăm: cît ne mai trebuie să ieșim din letargie, din minciună și nedreptate? Ce așteaptă politicienii noștri de la mai-marii Occidentului, atîta timp cît avem pîrghiile politice și economice în mînă, iar timp suficient de mult pentru a ne aduce ceva mai aproape de țările europene, de nivelul lor de dezvoltare?
Concluzia care se desprinde ni se pare destul de clară: pînă în prezent, puterea politică – fostă, dar și cea actuală – nu a făcut altceva decît să compromită în mare parte ideea de democrație, cu componentele ei politică, socială și economică. Poate că, totuși, de acum încolo politicienii care „vin din urmă” vor promova idei noi, pe suport legal și moral, astfel încît democratizarea să urmeze cu prioritate efortul de clădire a unei societăți în care oamenii pot trăi împreună, respectîndu-și reciproc drepturile și obligațiile ce compun acest principiu, în consens cu aprecierile marelui om politic american, Thomas Jefferson: „…masele omenirii nu s-au născut cu șei pe spinare, tot așa cum cîțiva oameni privilegiați nu au venit pe lume cu cizme și pinteni gata să călărească în mod legitim”. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns