S-au spus, s-au scris și se știu atîtea despre literatura pentru copii, încît toate problemele ei, mari și mici, au devenit, parcă, un soi de truisme familiare tuturor, dar tocmai de aceea neglijate, la un moment dat, de aproape toți factorii care contribuie direct și indirect la realizarea, distribuirea și prezentarea ei acelora cărora le este destinată. S-ar părea că nu e nimeni care să nu știe ce este și mai ales cum trebuie să fie literatura pentru copii, ce conținut să aibă și în ce forme sau structuri adecvate se cade să se întruchipeze. Din această cauză, poate, critica literară se ocupă cu o oarecare zgîrcenie de ea, de aceea, poate, chiar și revistele de specialitate, de altfel din ce în ce mai reduse ca număr de apariții – îi acordă un modest rol, de cenușăreasă. De aceea, poate, editorii sînt atît de generoși cu unele condeie care, dovedindu-se boante în specii și genuri ale literaturii pentru copii, găsesc în acest domeniu un splendid El Dorado. Ce poate fi mai simplu! Un viciu elementar osificat într-un copil cu nume anapoda, o virtute oarecare ghiftuită într-un elev exemplar, o mică statuie turnată parcă în miere și zahăr topit, un colectiv excelent sudat, o năzuință de savant precoce, o rătăcire pe căile răului și o reîntoarcere la bine – și gata literatura pentru copii. Sînt, firește, cîteva scheme cu care se pot realiza și lucruri bune, dar și rele, drept pentru care nu trebuie condamnate în sine, dar se cer eliminate cu energie atunci cînd rămîn doar niște simple tipuri uscate, în comparație cu viața autentică și cu arta.
De ce să nu spunem, avem în literatura noastră actuală, consacrată celor mici, multe și originale lucrări, deosebit de valoroase, care au găsit un larg ecou la publicul cititor și al căror prestigiu s-a revărsat chiar și dincolo de hotarele țării. Avem, însă, și multă maculatură, mult surogat în hrana spirituală a copiilor. Faptul mi se pare deosebit de grav. Dacă pentru organismul în cereștere al celor mici orice familie, fie ea cît de modestă, se străduiește să asigure din punct de vedere material toate trebuințele, pentru dezvoltarea vieții spirituale familia nu mai poate face exclusiv același lucru. Aici depinde și de alți factori; de scriitori, de revistele și cărțile pentru copii și de edituri. Care, însă, și ele pierd teren în fața invaziei televiziunii prin cablu și a Internetului. Iată de ce mi se pare atît de mare răspunderea noastră pentru acest gen de literatură. Și prima componentă a acestei mari răspunderi stă în înțelegerea justă a vîrstei psihologice a copilului, în cunoașterea necesităților sale spirituale, în evaluarea corectă a inteligenței sale.
E neîndoielnic faptul că în actualul context social, economic și cultural-științific, copilul este mai dezvoltat, mai receptiv și mai perspicace decît în orice altă epocă. Studiul psihologiei copilului stabilește cîteva relații fundamentale pentru felul de manifestare al acestuia. Astfel, se remarcă nu numai tendința de a-i imita pe cei mari în tot ceea ce fac, în jocurile lor, dar și o capacitate adeseori uimitoare de a inventa, de a abunda în fantezii diverse; în imaginația copiilor, lumea înconjurătoare devine imponderabilă față de calitățile strict biofizice și, prin urmare, artistice, dacă vreți, ale primitivilor. Așa se face că nu de puține ori copiii vorbesc singuri, clădesc din te-miri-ce castele, în legătură cu care inventează cele mai năstrușnice și imposibile întîmplări, care, însă, urmează o logică bine echilibrată, determinată bunăoară de capacitatea lor de percepere și înțelegere a lumii. Mijloacele tehnice ultramoderne care contribuie astăzi la răspîndirea cunoștințelor în toate domeniile, constituie un adevăr incontestabil care-i derutează, însă, pe unii scriitori pentru copii, îndemnîndu-i parcă să îmbătrînească, să-i maturizeze prea devreme pe micii lor cititori. Și aceasta deoarece copilăria nu este doar o rampă de lansare a omului matur, care rămîne detașată în timp de existența lui viitoare. Ea rămîne în omul matur ca o coordonată esențială.
Copilăria nu este o gară prin care trece pe aripile timpului viitorul omul matur. Ea are atributele și legile ei proprii, care trebuie cultivate și dezvoltate în sine, cu certitudinea că funcționalitatea lor va apărea firesc pe parcursul existenței. Setea de cunoaștere a copilului, „gratuită” aș zice, a dat în creația populară acea interesantă literatură a „de ce”-urilor, prin care se iscodesc însă toate tainele lumii; măreața uimire, naivitatea, credulitatea profund umană, sociabilitatea și generozitatea înăscute sînt calități ce se cer cultivate pe orizontul spiritual al copilului și neapărat proiectate în
omul matur. Întîlnim uneori în literatura de acest gen savanți, astronauți și comandanți de oști copilăroși, profesori puerili, dar nu prea întîlnim adesea un adevăr psihologic elementar, respectat, de regulă, de mai toți marii scriitori ai literaturii pentru cei mici; copilul este o personalitate în formare, pe baza unui temperament și nu un caracter gata finisat, desăvîrșit. De aici, acei eroi plicticoși, sfătoși ca niște bunici, de aici și acea literatură inconsistentă, cenușie, care mohorăște viața copilului, în loc să o însenineze. Pentru că cele mai iubite cărți pentru copii sînt acelea în care copilăria rămîne copilărie, iar copilul rămîne copil. Și pentru că a fi oameni adevărați sîntem datori să purtăm în noi pe copilul de altădată, cu toată sinceritatea lui sufletească, cu extraordinara lui capacitate de a visa cu ochii deschiși, cu mărinimia lui, cu infinita lui dragoste pentru părinți, pentru tot ce îl înconjoară. Cred că pe o astfel de temă ar putea fi implicați într-o dezbatere, chiar și televizată, scriitorii de literatură pentru copii, artiștii plastici, muzicienii, regizorii de filme destinate acestei vîrste, profesorii, pedagogii și părinți ai copiilor. Pentru că universul copiilor noștri trebuie să rămînă veșnic frumos și pur, nealterat și nepătat de mizeriile lumii sale exterioare. (Romulus Dan Busnea)
Lasă un răspuns