Exprimarea liberă este considerată de multă vreme ca fiind un drept fundamental al cetățeanului, iar așa cum spunea un renumit judecător american al anilor ’30, ea „este matca, condiția indispensabilă a aproape oricărei alte forme de libertate”.
La noi, unele instanțe de judecată au demonstrat de nenumărate ori că la baza formulării vagi a garanției constituționale privind „libertatea cuvîntului” se află mari complexități. Atît cei care sprijină, cît și cei care critică decizia instanțelor sînt de acord că un dialog continuu între popor și cei cărora el le încredințează puterea de stat este un element central al guvernării democratice.
La fel de larg acceptat este faptul că acest dialog poate deveni uneori caustic. O temă care continuă să fie controversată privește limitele care se cer impuse manifestărilor de opoziție, respectiv unde anume trebuie trasată linia dintre ceea ce constituie libertate de exprimare permisă de normele constituționale și ceea ce poate fi pedepsit ca infracțiune. Sprijinirea și chiar încurajarea exprimării unor vederi împărtășite de majoritatea românilor este o treabă relativ mai ușoară, în vreme ce este mult mai dificil să aperi exprimarea unor păreri care se îndepărtează de convingerile la care aderă cea mai mare parte a societății. Totuși, s-ar putea ca tocmai acceptarea exercitării libertății cuvîntului în acest al doilea caz să fie mai importantă. Chiar și o societate luminată nu poate depăși o anumită limită în tolerarea exprimării vederilor critice. Într-o lume plină de pericole, majoritățile democratice doresc adesea siguranță și ordine. Această dorință se poate traduce în limite impuse manifestărilor de opoziție considerate drept distructive. Declarația Drepturilor Omului a fost redactată cu intenția de a fi contracarată tendința firească și excesivă a statului de a leza eficacitatea opoziției. Și totuși acest lucru se întîmplă într-un mod exagerat, deoarece pentru Puterea de la noi principala forță a Opoziției este de cele mai multe ori PRESA. Pentru că de multe ori cei aflați la putere se străduiesc să-și păstreze puterea, încălcînd uneori principii fundamentale. Iar atitudinea Puterii față de libertatea de exprimare lasă de multe ori de dorit, sau mai bine zis, așa cum scria un cotidian, este „ca cea a Inchiziției față de ideea de Dumnezeu”. Iar atunci cînd presa atacă frontal problema corupției, a sărăcirii vertiginoase a poporului, Puterii i se pune pata și nu ezită în a desființa posturi de televiziune, de a pune ziare sub un crunt embargo și chiar în a aresta și condamna ziariști pentru calomnii imaginare, considerate însă sentențioase. Un punct de turnură și totodată un foarte bun și elocvent exemplu în această zbuciumată istorie a ostilității statului față de libertatea cuvîntului, l-a constituit un proces răsunător petrecut în 1735 și intentat unui anumit John Peter Zenger pe motiv de calomnie sedițioasă. Acest american, născut în Germania, angajat mai întîi ca ucenic al unui tipograf, a devenit un virtuos al acestei nobile, dar grele meserii. La nici 30 de ani, Zenger a înființat la New York propria tipografie și a început curînd să tipărească pamflete incisive scrise de o grupare de activiști politici. Ziarul s-a bucurat imediat de un mare succes în rîndurile publicului, dar nu l-a încîntat pe guvernatorul regal, care era ținta unora dintre cele mai caustice și mai spirituale atacuri, bazate pe acuzații de corupție și incompetență. Zenger a fost dat în judecată, fiind acuzat de tipărirea și publicarea unui număr de calomnii sedițioase. După ce o parte din avocații angajați de el au fost excluși din barou pentru faptul că puseseră la îndoială autoritatea tribunalului, apărarea lui Zenger a fost preluată în secret de un renumit avocat din Philadelphia, Andrew Hamilton. Acesta și-a început pledoaria istorică admițînd că al său client publicase presupusele articole calomnioase, după care a cerut ca tribunalul să fie indulgent și să-i permită să dovedească veridicitatea lor. Spunea el că „adevărul face ca o calomnie să fie mai provocatoare, și deci ca delictul să fie mai grav, iar drept rezultat și judecata să fie mai aspră”. Ceea ce ascundea această tactică neobișnuită de aparentă preluare a rolului acuzației era intenția lui Hamilton de a intra pe sub pielea juraților, de a le cuceri inimile, despre care el credea că nu aveau să condamne un om care spunea adevărul. În încheierea pledoariei sale, avocatul îi îndemna pe jurați să pronunțe un verdict istoric în favoarea libertății, rostind următoarele fraze celebre: „… nu Cauza unui tipograf sărman sau cea a ziarului New York este ceea ce judecați acum. Nu! Este vorba de ceva care poate avea consecințe asupra tuturor Oamenilor Liberi. Este vorba de cea mai înaltă Cauză. Aceasta este Cauza libertății – și nu am nici o îndoială că atitudinea dumneavoastră dreaptă, în ziua de azi, ne va da un drept – LIBERTATEA – atît de a demasca Puterea arbitrară, cît și de a-i opune rezistență pe Calea Gîndirii și Scrierii Adevărului.” Zenger a fost achitat, adevărul avînd să devină mai tîrziu o apărare absolută împotriva acuzațiilor de calomnie, iar libertatea de exprimare, una dintre cele mai importante principii ale națiunilor. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns