Un amic isteț și vizionar, înzestrat de natură și cu o vădită putere de intuiție, mi-a dat recent o veste nu tocmai plăcută. Cică, de cîțiva anișori se tot plimbă printre noi, băcăuanii, un extraterestru. Nu mușcă, nu trage cu pistolul, nu violează locuințe ori altceva și nici nu se dă în vînt cu niscaiva străchini zburătoare. În schimb, e băgăreț foc, zice că le știe pe toate și, permanent în contradictoriu chiar cu el însuși, te sîcîie cu tot felul de nimicuri, pînă la exasperare.
Îndată ce a prins să ciripească în limbajul nostru, intrusul s-a dat om de cultură și-i omniprezent la toate manifestările, ahtiat de a-și expune opiniile „filosofice”. Bune, rele (mai ales rele), numai să fie luat în seamă. Dar lucrul acesta se întîmplă tot mai rar.
Într-o nefericită zi, aflîndu-mă la o întîlnire oarecare, amicul despre care aminteam la început îmi atrase atenția asupra unei mogîldețe ghemuită într-un fotoliu din spatele sălii. Era el, extraterestrul. Arătarea făcea spectacol: se legăna într-una, gesticula asemenea unui copil handicapat și clănțănea din maxilare de parcă ar fi alergat prin gură o gumă de mestecat. L-am fixat atent pentru a-l păstra mai bine în memorie. Era mic de statură, cu ochi, probabil, căprui, față ovală și măslinie, lipsit total de podoabă capilară. De cînd o fi aterizat pe la noi și de unde vine, nu se cunoaște exact. Se bănuieșe – îmi spunea tot amicul – că și-ar fi făcut apariția în zilele acelea fierbinți ale ultimei revoluții române și că ar fi un avorton al unui echipaj cosmic care obișnuiește să-și sloboadă reziduurile la întîmplare.
Deși părăsit de-ai lui, nefericitul s-a descurcat bine pînă acum, reușind să se integreze social fără a atrage atenția cuiva, în mod deosebit. În vălmășagul acelor evenimente orice era posibil. Locuința n-a fost o problemă pentru că multe rămăseseră libere prin exodul invers al populației, de la oraș la sat. Iar pentru subzistență, nepoftitul oaspete s-a apucat să toarne pe bandă rulantă tot felul de fantasmagorii care i-au adus ceva gologani. Poveștile cu cai verzi pe pereți și cu vînturatul covorului fermecat printre stele n-au ținut mult. Așa că insul s-a reprofilat. A dat fuga, pur și simplu, la o fițuică de scandal, apărută ad-hoc, prelungindu-și existența. Însă și aici a înțărcat cam repejor bălaia, întrucît patronul jurnalului de ocazie, văzîndu-se cu buzunarele doldora de bănet, și-a luat zborul spre necunoscut, lăsîndu-și gașca cu botișorul pe lăbuțe.
„C’est la vie!”, ar spune domnul Jacques Chirac. Extraterestrul nostru însă nu a demobilizat. A avut, are și va avea tupeu cît alți zece de-ai lui laolaltă. Insistent, a bătut pe la înalte porți. Unele nu i s-au deschis, altele i s-au închis în nas, dar s-au găsit și gazde credule și primitoare. Dar pe unde a adăstat insul a lăsat numai impresii proaste. Aplicățiune nu prea, obraz aproape deloc și ce pretenții să ai de la cineva din a cărui compoziție lipsește un element esențial; cel privind relațiile interumane? Cine ar crede că extratereștrii dispun de așa ceva?
Lăsat de izbeliște, cuiva i s-a făcut milă de nenorocit și, avînd putere decizională, i-a oferit o slujbă. Mai bine spus i s-a inventat un post. Se pare că, acum, insul cu pricina ar lăsa impresia că se ocupă de niște programe de creștere a imaginii instituției care îl plătește. Stă ore în șir în fața unui calculator, frecționează tastatura și mausul pînă iau foc, apoi, supraexcitat de nereușita „implementării” unor idei nebuloase, își tuflește căciula pînă peste urechile-i blegi și o ia aiuirea pe străzile urbei să-și liniștească cerebelul. Pe cine prinde în cale, om l-a făcut! Îl toacă de-l năucește. Ferească-ne Dumnezeu!
Personal, trăiesc cu speranța că echipajul acela de extratereștri, care ne-a făcuit așa mare „bucurie”, va reveni cît mai curînd prin părțile noastre, îl va ierta pe cel prigonit și îl va duce în lumea lui. Ducă-se!… Dar, mai știi?! (Toma Jămneală)
Lasă un răspuns