Este un fapt considerat de mult timp izbitor de clar: cît de mare este dominația omului asupra mediului înconjurător. Este însă la fel de clar și faptul că el posedă, în același timp, în comparație cu lumea vie extraumană, un anumit privilegiu negativ, dacă-l putem numi așa, deosebit de împovărător și de neagreat – conștiința propriului și inevitabilului său sfîrșit, a scurtimii vieții, a puținului număr de ani ai săi. Această conștiință reprezintă, pentru el, izvorul unor profunde și iremediabile tristeți și care, deseori, este principala cauză a slăbirii energiei, a unei delăsări neputincioase. În abordarea acestei probleme se ciocnesc o serie de intenții distincte, iar printre ele, două – opuse. Unii consideră că omul serios ar trebui mereu să-și amintească de sfîrșitul lui îndeajuns de apropiat și să-i adapteze, în mod conștient, fiecare pas al său. Alții, dimpotrivă, afirmă și susțin cu tărie că omul cu adevărat înțelept are foarte puține motive ca să-și împuie capul cu așa ceva.
Este greu de crezut că ne putem consola cu ideea că vom trăi și după moarte, întrucît lipsesc totuși date suficient de serioase și de credibile pentru sprijinirea lor. Încercările de consolare sînt legate de părerea că omul ar dori să existe veșnic. O dorință de genul acesta ar trebui să aibă, nu-i așa, drept condiție prealabilă, înțelegerea intuitivă a noțiunii de veșnicie. Că aceasta ne lipsește, o mărturie este chiar înțelesul următoarei proorociri hinduse: pe vîrful unui munte de diamant, mai înalt chiar și decît Himalaya, poposește în fiecare an o mică și gingașă păsărică ce-și curăță de diamant ciocul său moale. Cînd păsărica va reuși să șteargă în acest fel, de pe fața pămîntului, acel munte, abia atunci va trece prima secundă a veșniciei. În această interesantă proorocire rezumată aici nu e nici un cuvînt prea deplasat. Uriașul veșniciei depășește orice limite ale intuiției, neputînd fi, așadar, obiectul unei dorințe conștientizate. Nu la așa ceva aspiră inima și mintea omenească. Ea nu dorește de fel să trăiască veșnic, ci doar atît cît va voi să trăiască. Nu însuși faptul că viața este limitată ne întristează, ci scurtimea acesteia, măsurată în comparație cu dorita longevitate. Motivelor de îngrijorare, repulsiei față de senzația neplăcută a însuși procesului de dispariție, putem să le facem față într-o măsură destul de însemnată.
De progresele gerontologiei depinde, tot în mare măsură, prelungirea vieții sănătoase și active, fiindcă cine știe dacă, pentru multe dintre persoane, lucrul acesta nu e pe deplin suficient și pe măsura propriei lor dorințe de viață lungă. Este o chestiune a legislației umanitare, progresiste de a prevedea, de a admite și de a organiza în mod legal actele prin care punem capăt de bună voie propriei noastre vieți, în momentul cînd ne este îndeajuns. Medicina în continuă ascensiune și cunoașterea mijloacelor care ne trec în neființă pot face destul de mult pentru a elibera procesele de dispariție de chinurile cunoscute îndeobște, iar îmbunătățirea relațiilor interumane ar putea înlătura multiplele cauze ale grelelor suferințe morale, pe care viața le dă, de obicei, persoanelor ce trăiesc destul de mult. Toate acestea reprezintă, poate, o anumită consolare rațională. Ele se referă, mai curînd, nu la noi, cei care trăim în prezent, ci la fericiții oameni ai viitorului.
Dar și noi avem să ne spunem ceva îmbucurător după aceste scurte reflecții. Să considerăm propria noastră dispariție din viață, fără fățărnicie și încercări de autoînșelare, ca pe cel mai mare insucces de viață și să încercăm a avea față de ea o atitudine asemănătoare cu cea pe care o manifestăm atunci cînd ne izbim de alte insuccese inevitabile. Așa că fă din viață un succes, bucură-te de frumusețea fiecărei zile pe care să o trăiești din plin și cu folos! Ai, în fine, un hobby al tău, consacră-te lui în timpul tău liber cu pasiune, răbdare și dragoste. Să înconjori pe toți cu multă dragoste și să-i ajuți la nevoie, asta este esența vieții. Într-un cuvînt, posibilitatea de a te ocupa de un lucru sau altul va face ca gîndul la viitorul tău sfîrșit să plece gonit ca un plictis, tu văzîndu-ți de treabă cît mai satisfăcut cu putință. Să te întristezi din cauza propriei tale morți, a propriului tău sfîrșit va fi suficient de mult timp după venirea ei, atunci, cînd din fericire, pur și simplu nu vei mai afla nici una din griji. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns