Petru CIMPOEȘU
Ce interesantă coincidență!… Îndată după alegerile locale, pe capul sărăcimii române a început să plouă cu binefaceri de tot felul. Deocamdată, ele se numesc măsuri. Aproape că nu e săptămînă lăsată de la Dumnezeu în care primul ministru, ministrul Sănătății, cel al Muncii și Protecției Sociale sau altcineva din conducerea superioară de partid și de stat să nu anunțe, pe ecranele tuturor televiziunilor, o nouă și importantă măsură. Ba se măresc pensiile, ba se acordă compensări nemaiîntîlnite pentru medicamente, ba se dau bonuri de căldură… Dacă stai să te gîndești mai bine, săracilor României li se pregătește un viitor de aur. Toți cei care, dintr-un motiv sau altul, nu-și pot cumpăra medicamente, nu-și pot plăti întreținerea, sau pur și simplu nu au ce mînca, vor trăi de-acum încolo ca în sînul lui Avraam. Guvernul, adică domnul Adrian Năstase (vă rog să rețineți bine acest nume, măcar pînă la alegerile din luna noiembrie, a.c.) le va purta de grijă. Mai mult, grija părintească a multiubitului nostru prim-ministru se extinde și asupra celor rămași fără adăpost după inundațiile de la sfîrșitul lui iulie, celor cărora li s-au pîrjolit sau înecat recoltele, celor cărora grindina le-a bătut ogoarele și așa mai departe, cît mai departe. Ei vor primi ajutoare. De la buget. Ceea ce e foarte frumos, căci oamenii trebuie să se ajute între ei la necaz.
Lăsînd deoparte cazurile dramatice ale sinistraților (ce rost ar avea să vorbim de polițe de asigurare pentru calamități, cînd s-a vorbit atît și nu s-a făcut nimic?), ar merita totuși să reflectăm un pic asupra tîlcului mai adînc al acestor ajutoare. Oare de ce au nevoie săracii de ajutor din partea statului? Firește, din cauză că sunt săraci. Dar, scuzați-mi insistența, oare de ce sunt ei atît de săraci? Răspunsul poate fi de trei feluri. Fie că nu vor să muncească, fie că nu au unde să muncească, fie că muncesc, dar nu cîștigă îndeajuns. Sincer vorbind, înțeleg grija guvernanților pentru cei care nu vor să muncească. Trebuie ajutați cu bonuri de masă, bonuri de căldură, medicamente compensate, anticoncepționale, bilete la teatru și tot ce le mai dorește inima, ca să reziste în viață măcar pînă la alegeri. Chiar dacă nu vor să pună osul la treabă, sunt totuși cetățeni români cu drept de vot, iar votul lor e la fel de valabil ca și al celor care muncesc de le sar capacele.
Nu înțeleg însă de ce guvernanții le acordă ajutoare și celor care nu au unde munci, cînd mai simplu ar fi fost să le asigure un loc de muncă, așa cum au promis în campania electorală din urmă cu patru ani. Și-ar fi cîștigat singuri pîinea și ar fi fost mai mulțumiți, decît dacă primesc de pomană de cîteva sute de mii de lei. Și poate că, din acest motiv, ar fi votat cu dragă inimă pentru PSD, convinși că merită să ne guverneze încă patru ani. Căci ei nu de pomană au nevoie, ci de un loc unde să poată munci și să cîștige îndeajuns ca să-și întrețină familia. La fel, e de neînțeles de ce guvernul îi ajută pe cei care muncesc, dar nu cîștigă îndeajuns, cînd mai simplu și mai eficient ar fi fost să aplice acele măsuri politico-economice care să determine creșterea investițiilor, dezvoltarea economică și, în final, creșterea firească a veniturilor populației. De ce trebuie ajutați pensionarii, adică oamenii bătrîni și care au muncit o viață întreagă pe mai nimic? Tocmai din cauză că pensiile pe care le primesc sunt o batjocură. De fapt, o batjocură sunt chiar și ajutoarele acestea sociale, pe care mai marii PSD le scot din pălărie cu gesturi de prestidigitatori exersați în arta manipulării. Numai un om ajuns la capătul răbdării se va duce cu mîna întinsă la primărie sau cu sufertașul la Cantina Municipală. Numai oamenii pentru care demnitatea umană nu mai are nici un preț vor accepta astfel de umilințe.
Dar oare, nu tocmai acest lucru îl urmăresc guvernanții noștri? Este o tactică pe care au învățat-o bine încă de pe vremea lui Ceaușescu. Să ne vadă mereu cu mîna întinsă. Să le cerem și să le datorăm mereu cîte ceva. Să depindem de bunăvoința și generozitatea lor. Să nu ne putem descurca singuri, să avem mereu nevoie de ajutorul lor. Căci un om care muncește și cîștigă îndeajuns e un om liber – și dacă e liber, nu mai poate fi strict controlat. Nu te mai ascultă. Gîndește cu capul lui, pe care nu-l mai ține plecat. Fiindcă e un om demn. Nu se mai umilește, nu se mai preface că nu vede cînd e mințit, îți spune în față ce gîndește.
Tare îmi vine a crede că ajutoarele pentru săraci nu au alt scop decît acela de a-i ajuta pe săraci să rămînă săraci. Veșnic săraci, docili și umili.
Lasă un răspuns