In sfirsit, iata-ma scapat de masinile-caravana si pilniile lor vorbitoare-cintatoare ce mi-au impuiat urechile cu sloganuri politicianiste si spoturi electorale, indemnindu-ma sa-l votez pe «el», candidatul providential. Dar pe care sa pun, miine, stampila, ca sint nu mai putin de 17 candidati numai unul si unul pentru primaria bacauana, care-i una singura si indivizibila!? Ei, oi vedea eu miine, in fata buletinului de vot. Pina atunci, imi decupez din memorie o intimplare careia i-am fost protagonist: alegerile de primari din vara anului 1967. Prin ce concurs de imprejurari am ajuns sa fiu numit presedinte al comisiei electorale si de votare de la comuna Stanisesti, nici acum nu mi-e limpede. N-am avut incotro, mai ales ca jurnalistii erau tratati, pe atunci, ca un fel de moase comunale, de factotum, asa ca m-am prezentat la post, ca de!, era sarcina si nu se discuta. Preliminarii normale, cu locul faptei la caminul cultural – un fel de magazie inchipuita din scinduri duhnind de miros de pacura cu care fusesera impregnate spre a avea o viata cit mai lunga in procesul de „culturalizare a maselor”. La ora 6.00 dimineata, deschid sectia si votarea cu un batrin senil care nu prea stia ce-i cu el pe-acolo, dar implinise veacul si trebuia sa-si faca datoria civica pentru viitorul luminos. C-asa se purta! Spre dupa-amiaza trimit primarul si-nca doi membri ai comisiei, calari, cu urna volanta, spre coclaurile satelor. Se-ntorc dupa vreo trei ceasuri, bine chercheliti si veseli nevoie mare, dar cu buletinele votate. Nu-mi prea miroase a bine, dar asta era si oricum nu aveam cum sa dispun repetirul.
Spre seara, cind mai erau citeva ceasuri bune pina la inchiderea sectiei si a votarii, apare seful de zona si ma ia la fix: mestere, ai intocmit procesul-verbal? Replic, totalmente surprins: stai, sefule, ca mai e pina la miezul noptii, cind se despoaie urnele. Eu nu umblu cu mis-mas-uri!… Esti prost, imi zice desca, ada-ncoace formularele. Si-mi dicteaza: o iei de jos in sus, de la total, ca sa iasa cheia. In cinci minute pv-ul era gata. Singura concesie pe care mi-o face e sa accepte ca sa-l semnez dupa ora 24.00. Se-ntelege ca iesisera „ai nostri”. Stai cuminte, tine sa ma linisteasca la intrebarea pe care mi-o citeste pe fata, ca nu-ti mai verifica nici dracu’ buletinele! Poti sa bei si-un sprit, ca-l meriti… Si pleaca, val-virtej, spre o alta sectie. Citeva minute dupa miezul noptii raportez telefonic rezultatele. Cineva, de la Centru, tine sa ma chestioneze: ai avut vreun calculator prin preajma? Tocmai aparuse pe undeva, pe la austrieci, parca, si aceasta scula miraculoasa. Nu, l-am avut in control pe mos…, si-i rostesc numele. A, da, m-am lamurit, e clar, poti sa te retragi la baza. Adica, acasa. Buletinele de vot, sigilate in saci speciali de hirtie, au ajuns prin beciurile judecatoriei bacauane. Nu s-a mai interesat nimeni de ele. Poate doar soarecii. Dar se cheama ca fusesera alegeri democratice…
Lasă un răspuns