Petru CIMPOEȘU
La sfîrșitul săptămînii trecute, oamenii de cultură băcăuani și-au luat rămas bun pentru totdeauna de la unul din intelectualii emblematici ai urbei noastre. E vorba de Vasile Sporici. A plecat discret, așa cum a trăit. Ceremonia despărțirii a părut mai curînd o reuniune amicală, în care spiritul lui „nea Vasile”, cum îi spuneau apropiații, era mai prezent ca niciodată, învelit în lumina clară a toamnei. Trupul însă, retras în umbra capelei, îi era transfigurat. Chipul, marcat de tortura unei boli necruțătoare, dobîndise nu știu ce trăsături ascetice, devenind aproape de nerecunoscut.
Pentru cei care nu l-au cunoscut, ar trebui spus că Vasile Sporici a fost, înainte de toate, un cărturar autentic, cu o paletă largă de preocupări. Nu făcea paradă de erudiția lui, dar chiar și într-o șuetă la cafenea puncta cu precizie în chestiuni, pentru ceilalți relative sau confuze, din filosofie, știință sau literatură. Cu discreție, oarecum în treacăt, introducea în conversație un principiu de ordine, în așa fel încît, în preajma lui, ideile se organizau parcă de la sine. A fost mulți ani redactor la revista „Ateneu”, remarcîndu-se, mai ales în perioada de glorie a acesteia, adică la începutul anilor șaptezeci, ca unul din promotorii „grupării Ateneu” – sintagmă pe care el însuși a introdus-o în circuitul public, dezvoltîndu-i reperele teoretice în volumul „Contrapunct critic”, apărut în 1971. Teza sa de doctorat aborda implicațiile filosofice ale geneticii; a mai scris poezie, un roman despre viața minerilor (era născut în Comănești, fiu de mineri), dar s-a ilustrat și ca un excepțional traducător de lucrări filozofice. A recuperat, pentru cultura română, opera lui Stephane Lupasco – „Logica dinamică a contradictoriului”, publicată în 1982, reactualiza gîndirea unuia dintre cei mai originali filosofi contemporani -, a descifrat pentru cititorul român înțelesurile „Evoluției creatoare” a lui Henri Bergson, sau teoriile transdisciplinare ale lui Basarab Nicolescu, a susținut comunicări de specialitate la simpozioane internaționale, fără a părăsi nici „munca de jos” a cronicarului literar, semnîndu-și cronicile cu pseudonimul Vlad Sorianu. A fost și cronicar de teatru, iar mai în tinerețe a ocupat postul de director al Teatrului Dramatic Bacovia.
Dar, înainte de a fi toate acestea, Vasile Sporici a fost omul mereu afabil, gata să-ți dea dreptate, pentru a nu-ți leza orgoliul personal (chiar cînd vedea că bați cîmpii), omul politicos, atent, reticent, ușor timid chiar. Avea un umor special, izvorînd dintr-un un fel de candoare, iar unele din inocentele sale gafe au devenit de-a dreptul antologice. Se spune, de exemplu, că, prin anii optzeci, obligat să ia cuvîntul la o ședință de partid, a spus printre altele: „avem un țel pe care nu-l putem evita”, cu referire, desigur, la țelul orînduirii socialiste multilateral dezvoltate.
Puțini știu că, în timpul studiilor de filozofie la Moscova, Vasile Sporici a luat atitudine în favoarea revoluției de la Budapesta, din 1956. Atitudine care l-a costat enorm. A fost imediat trimis în țară și întreaga lui carieră a stat apoi sub semnul acelei „gafe” întemeiate pe buna sa credință. N-a făcut însă niciodată caz de asta, nu s-a pretins disident, n-a cerut vreo reparație, măcar morală, chiar dacă, într-un tîrziu, istoria avea să-i dea dreptate. Aceea n-a fost o gafă, ci un mod de a fi cinstit cu sine însuși.
La capătul acestor rînduri, voi mărturisi că m-am despărțit de „nea Vasile” fără acea apăsare sufletească specifică ceremoniilor funerare, ci cu o anumită duioșie. Cum spuneam, l-am simțit încă prezent, i-am auzit vocea domoală, i-am spus și eu, în gînd, cîteva vorbe de rămas bun. Atît a fost să fie. Deși nu lipsită de necazuri și chiar de evenimente tragice, viața lui s-a rotunjit pînă la urmă frumos, iar lumina pe care ne-a așezat-o în suflete va persista fără îndoială multă vreme de acum încolo.
Miguel de Unamuno spunea că omul nu se naște cu un suflet, ci moare cu el – atunci cînd și-a făurit unul, iar scopul vieții este de a-ți făuri un suflet, un suflet nemuritor, un suflet care să fie propria ta lucrare. La capătul a șaptezeci și trei de ani de viață, nea Vasile și-a făurit un suflet cu care să se prezinte la examenul final. Dea Domnul să găsească înțelegere și iertare pentru unele neajunsuri și greșeli inerente firii omenești și să treacă examenul cu bine, fiind primit în locul acela curat, luminat și cu verdeață, unde nu e nici durere și nici suspin.
Lasă un răspuns