Există drumuri pe care unii reușesc să le facă o singură dată în viață. Însă, odată parcurse, aduc o bucurie în sufletul omului, ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Nimeni și nimic nu le mai poate șterge. De departe, cea mai fericită șansă din viața unui creștin este calea spre locurile sfinte ale Ierusalimului. Un pelerinaj ce poartă privirea și sufletul spre timpurile de cînd ceasul istoriei a început să bată în sens invers. O creștină din zona Bacăului, Natalia Hagimă, a avut șansa de a ajunge la Ierusalim, după o vreme cînd, din cauza conflictelor militare din zonă, accesul pelerinilor a fost interzis. Numerotarea zilelor contează mai puțin, atîta timp cît, pășind pe urmele Mîntuitorului Iisus Hristos, cochetezi boierește cu veșnicia. O veșnicie în care vom intra cu toții. Din căsuța ei din Pîrjol, privind valea Tazlăului, femeia își amintește zilele fericite petrecute anul acesta, de Paște, în locurile sfințite de însuși Dumnezeu. Și își spune că Dumnezeu așa a vrut, ca ea să ajungă la Ierusalim și să împlinească visul celor care i-au fost dragi: soțul și socrul său, care au decedat, au fost amîndoi preoți
„Erau evrei care ne scuipau și strigau după noi, făcîndu-ne spurcați”
Totul a început într-o zi pe care unii o consideră a păcălelilor. Pentru alții, a fost una spre mîntuire. „După ce am primit invitația de la Ierusalim, am obținut binecuvîntarea Prea Sfințitului Ioachim Băcăuanul și aprobarea Patriarhiei Române, am plecat spre Otopeni. La aeroport, în jurul orelor 21.30, împreună cu alți pelerini, ne-am urcat în avionul care, după trei ore de zbor, a aterizat la Tel Aviv. Deși era o oră tîrzie, am fost așteptați de o mașină, care ne-a transportat la așezămîntul românesc”, a început să povestească Natalia Hagimă. Puțini știu că, în mod poate providențial, acest așezămînt se află într-o zonă locuită de evrei foarte conservatori. „Pe străzile din jurul așezămîntului ne-a fost dat să vedem evreii care umblau îmbrăcați precum sînt cunoscuți în acele filme în care se discută despre Tora sau Cabala. Merg pe străzi purtînd pe cap niște pălăriile cu boruri mari, sub care atîrnă perciuni lungi. Alții au căciuli mari, de blană. Cînd ne-au văzut, au întors spatele și, unul cîte unul, au scuipat spre noi. La fel am pățit și cînd am trecut pe lîngă o școală. Copiii au ieșit afară din curte și au început să arunce după noi și să strige. Am înfruntat aceste ocări și am vizitat biserica «Lacrima», înălțată pe locul unde a plîns cu lacrimi de sînge Mîntuitorul Iisus Hristos. După ce am trecut de gărduțul ce împrejmuia piatra pe care era imprimată talpa piciorului Maicii Domnului, în timp ce se închina și privea la Fiul ei care se urca le ceruri, un grup de evrei ne-a scuipat, șoptindu-ne: «spurcați». N-am spus nimic, niciodată, ci ne-am continuat de drumul nostru”, ne-a spus Natalia Hagimă.
Prin „Poarta de Aur”, Mîntuitorul Iisus Hristos va reintra în Ierusalim, la cea de-a doua venire
Prima zi a pelerinajului a fost una sfîntă, de vineri. „La ora 8.00, am trecut prin Poarta Damascului, pentru a intra în cetate. Am coborît mai multe scări, străjuite de-o parte și de alta de cerșători. Există opt porți de acces în cetate, iar Poarta Damascului este considerată una dintre cele mai impresionante și mai frumos decorate porți. De departe, însă, cea mai vestită poartă este „Poarta de Aur”, prin care a intrat trumfal în Ierusalim Mîntuitorul Iisus Hristos în Duminica Floriilor, cînd mulțimea l-a întîmpinat cu crengi de finic. Această poartă este zidită și se spune că se va redeschide la a doua venire a Mîntuitorului. Zidurile cetății sînt impunătoare și au aproximativ cinci metri înălțime”, ne-a mai povestit femeia. „De la Pretoriu, unde a fost judecat Iisus Hristos, pe via Dolorosa, am ajuns la biserica Sfîntul Ștefan, ridicată pe locul unde primul martir al Bisericii a fost ucis cu pietre”, a continuat ea
Un preot din Oncești slujește la Ierusalim
„Am trecut apoi prin „Poarta oilor” și am ajuns la biserica „Mormîntul Fecioarei Maria”, adică lăcașul de cult înălțat pe mormîntul Maicii Domnului. Un lăcaș impresionant, zidit din piatră cioplită. Am coborît 44 de scări, pînă cînd am ajuns la locul unde a fost pus trupul Sfintei Fecioare Maria. În spatele mormîntului ne-am închinat la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Era impresionant numărul mare de candele aprinse ce luminau fiecare ungher al lăcașului. Scurtul pelerinaj s-a încheiat cu o vizită la părintele Anatolie, originar din Oncești, cu care am discutat probleme duhovnicești. Ne-am dus apoi la biserica «Mariei Magdalena», locul unde Mîntuitorul Iisus Hristos a proorocit dărîmarea Ierusalimului. O atmosferă edenică, în care florile te călăuzesc spre moaștele Sfintei Varvara și ale Sfintei Elisabeta”, a continuat Natalia Hagimă. Sfintele moaște se află în ctitoria fostului împărat al Rusiei, Alexandru al III-lea, care a construit această biserică în onoarea Sfintei Maria Magdalena, cea care a vestit ucenicilor Învierea lui Hristos. Conform unei tradiții păstrate de sute de ani, Sfînta Maria Magdalena s-a dus într-o audiență la împăratul roman Tiberiu, căruia i-a spus în loc de salut: „Hristos a înviat!” și i-a oferit în dar un ou roșu.
În Grădina Getsimani mai sînt numai vreo 20 de măslini
Cutremurătoare a fost și imaginea grădinii în care Iisus Hristos s-a rugat înainte de a pătimi. „Față în față cu poarta bisericii am văzut un stîlp în fața căruia toți creștinii se închină. Am aflat că aici a ajuns omoforul dat de Maica Domnului. În dreapta lăcașului închinat Sfintei Maria Magdalena se află Grădina Getsimani. Deși modestă ca dimensiuni, nu are decît vreo 20 de măslini, această Grădină este încărcată de istorie. Aici a fost prins și arestat Iisus Hristos de slujitorii templului. Măslinii milenari, asemeni unor bătrîni împovărați de trecut, sînt încercuiți, frumos, de flori ce îndrumă sfios pașii pelerinului spre biserica din apropiere. Un alt lăcaș în fața căruia am plecat capul. Este sfîntul lăcaș în care s-a păstrat piatra unde Iisus Hristos s-a rugat și i-au curs lacrimi de sînge”, a spus Natalia Hagimă. Împreună cu alte două femei, toate treio din județul; Bacău, ea și-a petrecut cele 18 zile la Ierusalim, dormind noaptea într-un cort, ridicat pe cupola bisericii de la Așezămîntul Românesc de las Ierusalim. „Era foarte aglomerat în spațiul de cazare. Ne-au oferit un cort, pe acoperișul clădirii, și am stat acolo foarte bine”, ne spune pelerina, pentru care confortul a pălit în fața bucuriei de a vedea Locurile Sfinte.
„Vînzătorii rîdeau de noi și ne scuipau cînd făceam semnul sfintei cruci”
Acolo, în cortul de pe pe acoperiș, cnu a fost nevoie de ceas deșteptător. „Ne-am trezit în strigătul ciorilor și al guguștiucilor și am plecat într-un pelerinaj la Betania. Drumul prin deșert a însemnat și contactul, în premieră, cu beduinii și colibele lor. Imagini pe care un român nu și le poate imagina decît în fața televizorului. Ne-am oprit la biserica «Sfînta Maria și Marta», ridicată pe locul unde Iisus Hristos s-a întîlnit cu Maria și Marta și s-au rugat. La ieșirea din biserică am asistat la începutul procesiunii ce urma a se încheia la biserica Dreptului Lazăr. Ne-am alăturat și noi clericilor greci și celorlați creștini”, a povestit pelerina din Pîrjol. Spre deosebire de procesiunile din România, cele din Țara Sfîntă nu sînt lipsite de incindente, care pun la încercare smerenia și răbdarea creștinilor. „Procesiunea ne-a purtat pe străzi înguste, pietruite, murdare, cu resturi de zarzavaturi aruncate pe margini. Trecînd prin fața magazinelor, privirea noastră s-a izbit de hălci de carne de oaie, capră și miel, atîrnate la vedere, pentru a fi cumpărate. Paradoxal, nu era nici urmă de muscă împrejurul lor. La concurență cu măcelarii erau tarabagii cu felurite zarzavaturi și verdețuri. Toate foarte scumpe. Vînzătorii negri, urîți, răi și escroci. Fugeau înaintea noastră cu crengi de măslini și cereau bani. O aparentă sărăcie ce ne prezenta imaginea unor oameni periculoși, care se organizează în grupuri, jefuiesc călătorii și scuipă pelerinii. Ori de cîte ori ne făceam semnul crucii, rîdeau și scuipau”, ne-a povestit Natalia Hagimă
La procesiunea „Drumul Crucii”, românii au purtat tricolorul
Cu pași repezi, s-a apropiat și mult așteptata, de către români, procesiune a „Drumului Crucii”, la care și-au anunțat foarte mulți creștini. Anul acesta, grupul românilor a fost impresionant. Multe măicuțe, călugări și mireni. „O doamnă de la Piatra Neamț a adus un tricolor, care a fost ținut în sus, de cele patru colțuri, iar sub tricolor era un preot de la Dumbrăvele, Tîrgu Neamț. În fiecare an, în ziua Vinerea Patimilor, de-a lungul străzilor înguste ale Ierusalimului, creștinii urmează traseul parcurs de Iisus pe Drumul Crucii. Mulți dintre ei poartă o cruce grea de lemn, rememorînd patimile Domnului Iisus Hristos. Pe această cale se păstrează locurile cu inscripțiile celor 14 opriri ale Mîntuitorului Hristos, sub povara Crucii. Nouă din aceste puncte se află de-a lungul Viei Dolorosa, în timp ce ultimele cinci se găsesc înăuntrul bisericii Sfîntului Mormînt. După ce a fost judecat Iisus Hristos a fost dus de la Ana la Caiafa, urcînd apoi Drumul Golgotei, spre jertfa supremă. La capela Flagelării, Iisus a fost biciuit la stîlp, iar la mănăstirea Surorilor Sionului, în curtea pavată a Fortăreței Antonia de atunci, Mîntuitorul a primit crucea. Prima și cea de-a doua staționare sînt aproape una de alta. La cea de-a treia oprire, un relief înfățișează pe Iisus căzînd sub greutatea crucii. Acest loc aparține catolicilor armeni. La cea de-a patra oprire se află biserica Maicii noastre Îndurerate. Acesta este locul unde Iisus, ducîndu-și crucea, a fost întîlnit de Sfînta Fecioară Maria. A cincea staționare consemnează momentul în care Simon din Cirene L-a ajutat pe Iisus să-și ducă Crucea. A șasea staționare, conform tradiției, este locul unde Iisus a fost ajutat de Veronica, atunci cînd ea I-a șters praful și murdăria de pe față. Atunci i s-a imprimat chipul Mîntuitorului pe pînză. A șaptea staționare consemnează locul unde Iisus a căzut a doua oară sub greutate crucii. La cea de-a opta staționare se află o altă biserică. Aici este locul unde Mîntuitorului și-a întors privirea spre femeile Ierusalimului zicînd: «Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeți pe Mine, ci plîngeți-vă pe voi înșivă și pe copiii voștri». A noua staționare arată locul unde Iisus Hristos a căzut pentru a treia oară. Locul este marcat de o coloană construită în curtea bisericii. A zecea staționare este la Golgota, locul unde Iisus a fost dezbrăcat de hainele Lui. A 11-a staționare este locul unde Iisus a fost țintuit pe cruce. A 12-a, calvarul Mîntuitorului Iisus care a murit pe cruce. Iar a 13-a momentul cînd Iisus a fost luat de pe cruce”, și-a amintit Natalia Hagimă, în mintea căreia fiecare clipă petrecută în Țara Sfîntă este prezentă.
De Înviere, la biserica „Sfîntului Mormînt” era o gălăgie cumplită
Totul a fost foarte impresionant, iar povestirile femeii nu-ți lasă loc de îndoieli. „După procesiune. am mers la biserica noastră și, în jurul orelor 17.00, un grup mai mare de pelerini ne-am întors la Sfîntul Mormînt. Ne-am așezat în biserica mare, în stînga sfîntului mormînt, pînă la ora 6.00 dimineața, cînd s-a făcut slujba «Prohodul Domnului». Toată slujba a fost oficiată în limba greacă și n-am înțeles prea mult. La final, cu toții am înconjurat Sfîntul Mormînt de trei ori. Sîmbătă dimineața am fost scoși afară cu toții și trimiși după gardurile de fier ale bisericii, pe străzile lăturalnice. Aici, într-o căldură grozavă, am stat de la ora 6.00 dimineața pînă la ora 12.00, cînd ne-au dat drumul de am intrat în biserică. O parte dintre noi ne-am îndreptat spre Capela Golgotei. Personal, m-am furișat după un stîlp, pe scări, ca să pot vedea o parte din Sfîntul Mormînt. În tot acest timp am fost stăpînită de o emoție intensă, transmisă cred de locul unde mă aflam: cel mai sfînt de pe pămînt. Am putut vedea oameni din toate părțile lumii adunați aici pentru a vedea cea mai mare minune ce avea să se întîmple în fața Sfîntului Mormînt. Din locul unde mă aflam, vedeam jumătate din spatele Sfîntului Mormînt. Atmosfera devenea de la o clipă la alta din ce în ce mai încinsă. Era o gălăgie de nedescris. Mult zgomot și chiar fluierături. Deodată, au apărut arabii creștini ortodocși din Betleem, care au început să facă cea mai mare gălăgie. S-a creat o atmosferă cu tobe și manifestări vrednice de un stadion de fotbal. Cu toții strigau și implorau venirea Luminii: «Hristos, dă-ne Lumina!»”, povestește, ca într-un film, pelerina din Pîrjol.
Am văzut Sfînta Lumină cum s-a pogorît sub forma unor fulgere alb-albăstrui
„Totul în jur era extrem de tensionat, își continuă istorisirea Natalia Hagimă. Mulțimea de oameni care așteapta Sfînta Lumină într-un zumzet ca de albine, fără întrerupere, s-a mai potolit în jurul orei 14.00. Atunci, împrejurul Sfîntului Mormînt au apărut de cîteva ori fulgere ca niște panglici alb-albastrui. Am amuțit în fața acelei imagini minunate. Devenind mult mai puternice, deși puține ca număr, pamblicile de lumină au învăluit tot edificiul care adăpostește Sfîntul Mormînt, de sus în jos. Nu pot explica ce-am simțit. Emoții foarte puternice. Îmi dădeau lacrimile, deși trebuia să mă bucur. Nu cred că există cuvinte care să redea ce am simțit în acel moment. Bucuria din jur era de nedescris. Tot răul fusese doborît. Toți eram bucuroși că împărțim lumina. Fiecare din cei prezenți era pregătit cu mănunchiuri de cîte 33 de lumînări, simbolizînd cei 33 de ani ai Mîntuitorului, cît a stat pe pămînt. Aveam mănunchiul de lumînări de ceară curată, luat de acasă. Am coborît repede, am aprins mănunchiul și am ieșit din biserică în mulțimea care se retrăgea cu făcliile aprinse, cu strigăte și cîntări de biruință. Cu toții strigau în continuu: Iisuse, Iisuse…Mulțimea a inundat străzile Ierusalimului. Nu se cînta «Hristos a înviat!»”.
Sfînta Lumină a invadat străâzile Ierusalimului sîmbătă, în plină zi, fiindcă Mîntuitorul a murit vineri, pe cruce, în jurul orelor 13.00, și a mers în mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, pentru a dezrobi pe toți acei care, pe nedrept, erau țintuiți în Iad, prin zapisul lui Adam. Pentru mulțimea de atunci și pentru noi, toți, Învierea Mîntuitorului a avut loc Duminică, după ce a trecut sîmbăta, dar, în realitate, el a înviat sîmbătă.
Natalia Hagimă știe sigur că fulgerele albastre pe care le-a văzut nu au fost doar în închipuirea ei. „Unii recunosc că nu văd nimic. Eu am văzut și nu era lumina blitzurilor, cum spun unii oameni. Eu știu cum arată lumina de la blitz și nu era așa. Era Lumina Sfîntă”, spune femeia cares e teme prea mult de Dumnezeu pentru a îndrăzni să mintă.
Pentru 10 dolari, beduinii îți închiriau o cămilă pentru a urca pe muntele Sinai
„După trei zile, timp în care ne-am închinat și am asistat la slujbe oficiate la Mormîntul Maicii Domnului, miercuri dimineață am plecat spre muntele Sinai. A fost o adevărată călătorie prin pustie. Primul popas a fost la Marea Moartă, locul Sodomei și Gomorei. Marea are o culoare albastră de nedescris. Malurile, jur-împrejur, erau albe, din cauza concentrației mari de sare. Undeva, în partea dreaptă, se văd ruinele palatului lui Irod, aflate în urmă cu 2000 de ani în cetatea Masada. Încet, ne-am apropiat de graniță. Am fost controlați cu multă atenție. A durat două ore, pînă cînd ne-am schimbat în două autocare egiptene și am ajuns pe țărmul Mării Roșii, unde clădirile, tencuite în exterior, nu au acoperiș. Ne-am reîntîlnit cu beduinii, oameni ce trăiesc în corturi amplasate în mijlocul pustiei, ca țiganii nomazi de la noi. Ne-am lăsat bagajele și am coborît la masă. Am plecat cu autocarul spre muntele Sinai, la mănăstirea Sfînta Ecaterina. Am ajuns la miezul nopții. De la poale, pregătiți cu lanterne, am început la ora 1.00, să urcăm. Drumul era greu, mai ales noaptea, la lumina lanternei, cînd te puteai lovi de pietre. Beduinii mergeau pe lîngă noi și ne «îmbiau» cu cîte o cămilă, care ne putea urca pînă sus, contra sumei de 10 dolari. Am refuzat”, a spus femeia.
Pe muntele Sinai am urcat 750 de trepte de piatră
Ultima parte a pelerinajului a fost și cea mai grea. „Trebuia să urcăm 750 de trepte din piatră de toate mărimile. La un moment dat am ajuns la locul unde a stat Sfîntul Ștefan Sinaitul care «păzea» vîrful muntelui Sinai să nu intre cineva nespovedit. A murit exact în aceeași poziție. Moaștele se găsesc tot în poziția șezîndă. La schitul din vîrful muntelui, era începută slujbă. Am intrat în bisericuță. Era aglomerat. Pe la ora 6.00 dimineața am ieșit afară. Toți cei prezenți așteptau răsăritul soarelui. Ghinion. A fost înnourat. Nu am văzut nimic. Am trăit emoția și bucuria faptului că eram pe muntele unde Moise a primit Tablele Legii. Se zice că munții au fumegat.
Pe la ora 7.00 a început coborîtul. La toți ne era teamă să nu ne prindă căldura. Pe Sinai, în timpul zilei, atmosfera este dogorîtoare. Piatră, nisip, și temperaturi ce te usucă. Ni s-a arătat valea prin care a trecut Moise cu poporul evreu.
O biserică foarte frumoasă, destul de mare. În interior patru policandre mari și două mici. În lateral, de la intrare și pînă la Sfîntul Altar numai candele. Biserica era plină. Faptul că părintele de acolo l-a cunoscut pe unul din preoții grupului nostru ne-a fost de mare ajutor. Am putut fi tratați ca ceilalți ortodocși, adică ne-am închinat la sfintele moaște (mîna și craniul Sfintei Ecaterina). Am primit cîte un inel a cărui semnificație este logodna cu Hristos. Apoi, ne-am rugat la locul unde s-a arătat Dumnezeu lui Moise în chipului Rugului Aprins. Acesta este acum o tufă mare, verde, rădăcina fiind sub sfîntul Altar”, și-a amintit Natalia Hagimă.
Biserica Mănăstirii «Sfînta Ecaterina» are două altare. Ne-am închinat și am sărutat rădăcina rugului. Am ieșit afară și am văzut coroana acestui rug. Este o tufă mare, la crengile căreia nu se ajunge cu mîna. Doar cei mai înalți, pentru că ramurile au fost rupte de pelerini. Este asemănător cu rugul de mure de la noi. În compensare am cumpărat pietre în care este imprimat acest rug minunat. Apoi, am vizitat muzeul unde erau expuse obiecte de cult, multe trimise de domnitorii noștri. În ziua următoare am asistat la slujbă la biserica „Mormîntul Maicii Domnului”. Momentul plecării se apropia cu pași repezi. Am făcut cumpărături, ne-am făcut bagajele, iar în data de 18 aprilie, ne-am îmbarcat pentru București. Uneori am impresia că a fost doar un vis. Însă a fost un Dar, a fost o pregustare. Gustul îl mai simt încă. Acum, la două săptămîni de la întoarcere este suficient să închid ochii și să mă revăd în acele locuri. Să retrăiesc momente deosebite, să revăd chipuri expresive”, a mai spus Natalia Hagimă.
Cineva dintr-un sătuc uitat de lume, pe malul pașnicului Tazlău, trăiește cu amintirile locurilor sfinte. Cu adevărat un dar de care puțini dintre noi se învrednicesc măcar o dată în viață. Un om pentru care credința ortodoxă nu mai are umbră de îndoială: a văzut lumina sfîntă. (Constantin GHERASIM)
Lasă un răspuns