Amintirea poetului Nicolae Labis, pastrata cu sfintenie la Slanic – Marturii

Imprejurarile dramatice in care si-a pierdut viata poetul Nicolae Labis ramin invaluite in mister, desi un alt mare poet disparut de curind, Cezar Ivanescu, afirma ca demonstratia asasinarii poetului se afla in cartea sa „Timpul asasinilor”, aparuta la Editura Libra in 1997. „Moartea lui Labis, produsa in urma unei caderi noaptea, pe scarile unui tramvai tixit de oameni, inca nu e nici pina azi pe deplin lamurita. Dar moartea lui ramine pentru generatia poate care se nastea o pierdere ireparabila. Era noua stea care rasarise”, spunea poetul Mihai Beniuc. „Dosarul mortii lui Labis nu va fi inchis, probabil, niciodata. Cutremuratoare nu e imprecizia «depozitiilor» martorilor ultimelor sale zile, ci «stilul» epocii, aerul intelectual ce le strabate”, afirma si Alexandru Musina. Atunci cind am realizat reportajul despre rudele poetului Nicolae Labis de la Slanic Moldova, verisoara lui, Adriana Bizu Cimponeriu, mi-a inminat emotionata citeva din insemnarile sale despre Nelucu Labis, din fatidicul an 1956. „Mi-e foarte greu sa vorbesc si acum, dupa atitia ani, despre iubitul meu var, care a avut un sfirsit atit de tragic, timpuriu, nemeritat. Adevarul in cazul mortii sale? Greu de raspuns. Nu cred ca altcineva in afara lui Dumnezeu ne poate spune adevarul. Noi, familia, cei apropiati lui, stim doar ca asta a fost destinul lui. Ce altceva mai conteaza? In ce ma priveste, dupa ce mi-am revenit cit de cit din durere si disperare, am incercat sa incredintez memoriei hirtiei acele momente dramatice de la sfirsitul anului 1956, care au fost precedate de o rara bucurie: aparitia unui volum de versuri ale varului meu”, marturisea, in 2002, Adriana Cimponeriu, pe cind mai locuia inca cu mama ei si matusa poetului, la Slanic.
Insemnarile Adrianei sint documente inedite, unice in felul lor. Tocmai de aceea, pentru relevanta, frumusetea si tragismul lor, le voi reproduce in continuare asa cum au fost consemnate de aceasta, la vremea respectiva. „Octombrie tirziu, al anului 1956… Bucuresti, Piata Palatului, cu soare-apune: venind dinspre Casa Scriitorilor si indreptindu-ne spre o librarie renumita, Libraria Academiei de linga Universitate, grupul nostru mic, dar galagios, mergea chiar pe mijlocul strazii, fara a da atentie celor care treceau pe linga noi. Eram fericiti cu totii: Nelucu- autorul «Primelor Iubiri», tanti Neta – mama, Margareta – sora si eu, verisoara lui. Volumul iesise de sub tipar, dar Nelucu nu mai avea nici un exemplar sa ne daruiasca, asa ca, ajunsi la librarie, a cumparat citeva exemplare si, pentru a face cite o dedicatie, ne-a invitat la cofetaria Academiei, unde ne-a tratat cu cite doua prajituri, amandine si savarine, apoi ne-a scris fiecaruia dedicatia dorita. Parasind cofetaria, ne-am plimbat putin pe Calea Victoriei, apoi ne-am dat intilnire la Casa Scriitorilor. Aici a fost o reuniune a prietenilor lui Nelucu, urmata de o cina cu un meniu ales de el. Aceasta a fost ultima intilnire a mamei cu poetul. A doua zi, tanti Neta a plecat spre Valeni.
Seara friguroasa de noiembrie a aceluiasi an, in care am fost chemata din camin de catre Nelucu. Era imbracat cu un palton cu gulerul ridicat, dar fara fular. Imi facea o invitatie care ma onora, dar careia nu-i puteam da curs (motivele erau poate subiective si acum regret): sa merg la nunta poetului Alexandru Andritoiu. L-am rugat sa nu se supere, dar sa ma astepte putin si i-am adus din camera un batic mare, de lina, verzui, pe care l-am impaturit ca un fular si i l-am pus la git si l-am sarutat, spunindu-i ca-i sta foarte bine. Si era adevarat. A plecat… Si a revenit intr-o dimineata de simbata, de decembrie, la acelasi camin, rugindu-ma sa mergem impreuna la Teatrul de Comedie. Intilnirea fixata la ora 9 dimineata, duminica, 9 decembrie 1956, a fost ratata. Un abces la o masea m-a retinut sa merg. Ce lucru banal putea sa se petreaca spre a ma impiedica sa-l intilnesc pentru ultima oara, caci de aici a inceput NENOROCIREA! (Va urma)