„Anticariatul”… volant!

Se vede că sînt soț și soție. Și că-s tare obosiți! Transpirația le-a înălbit hainele la subsuori. Pălăria omului e udă spre boruri și, astfel, pare și mai veche și demodată. La fel, basmaua neagră, groasă, din lînă, a femeii, poate fi stoarsă de transpirație. E cald tare, zi de sfîrșit de iunie, iar asfaltul din centrul orașului face ca aerul să fie și mai fierbinte. Duc, cu greutate, două pachete voluminoase. Acum le-au lăsat jos chiar aici, în fața clădirii vechi a Bibliotecii municipale, iar bărbatul se repede spre ușa mare, grea, cu gîndul să o deschidă. Nici nu ia în seamă anunțul care spune că această clădire e în renovare, iar biblioteca s-a mutat în altă parte. Ușa nu se deschide, iar bărbatului nu-i vine să creadă. „Vino și tu, nevastă, încearcă și tu, poate ai mai mult noroc…”, îi strigă femeii tocmai cînd trec prin dreptul lor. Femeia n-apucă să ajungă la ușă, pentru că intervin și le spun că degeaba încearcă să dechidă, biblioteca s-a mutat în parcul mare al orașului, în clădirea Muzeului de Științele Naturii… „Vai de noi!”, exclamă omul, scoțîndu-și pălăria de pe cap și făcîndu-și vînt cu ea.”Nu mai pot, așa-s de obosit și de transpirat…”. âi întreb care-i motivul pentru care caută Biblioteca, iar el se grăbește să răspundă: „Venim tocmai de la Plopana cu niște cărți, că am auzit că ar cumpăra Biblioteca… Sînt cărți bune, de actualitate. Ne-a spus un om din sat că știe el precis că Biblioteca o să cumpere”. Curios, îi rog să-mi arate ce cărți au; nu, nu pot să le întindă pe toate aici, pe scări, totuși femeia dezleagă pachetul ei, exclamînd: „Doamne, ce grele-s cărțile!” – și-mi arată cîteva. Da, sînt cărți nu prea vechi , de administrație, altele se referă la afaceri, cărți de felul acesta care pe mine nu mă interesează. „Poate cumpărați dumneavoastră! Le dăm cu douăzeci de mii bucata”, încearcă omul să mă convingă. Atunci le spun să meargă, totuși, la Bibliotecă, cine știe!… âi privesc și-mi pare rău că nu pot cumpăra. Mai ales că femeia mi-a spus că n-ar vinde cărțile din casă, sînt ale băieților lor, dar e greu, „…stăm foarte prost cu banii”. în timp ce pleacă, îi privesc. Doi oameni sărmani, veniți la Bacău cu speranța unui cîștig care să le ajute, cît de cît, să trăiască… (Eugen VERMAN)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!