Daca neajunsurile noastre sociale din deceniul post-revolutionar dadeau o anumita incrincenare si gravitate apocalipselor literare ce devenisera subiectul precumpanitor al romanelor romanesti, detensionarea sociala si politica din acest deceniu a avut repercursiuni si asupra modului in care e vazuta apocaliptic societatea noastra. Nu mai exista acea incrincenare si furie si oroare, ci ideea de apocalipsa a devenit asa la ordinea zilei si s-a banalizat in asa masura, incit povestea unui dezastru este spusa de scriitor cu calmul cu care sunt prezentate stirile la radio. Mai mult, apocalipsa e privita fara gravitate, ca si cind ar fi ceva ridicol, o scornire de salon, o inventie a unor tinere doamne aflate la coafor, care sporovaiesc despre o telenovela. Cumva, povestea apocaliptica a devenit, la nu mult timp de la aparitia ei, un gen apropiat telenovelelor. Departe de mai speria pe cineva, insisi scriitorii ce le scriu, isi auto-persifleaza povestea, o arata ca fiind una de mucava… Daca ne-ar astepta un eveniment apocaliptic in realitatea noastra diurna, ce s-ar intimpla – m-am intrebat? Si, ca sa primesc, intr-un fel, un raspuns, a luat nastere celebrul, in acest moment, experiment al accelerarii unui fascicul de protoni, in acceleratorul de la Geneva. un prim experiment a avut loc deja – si inainte sa aiba loc n-as fi avut cum scrie, pentru ca pericolul apocaliptic (inteles, in lumea noastra profana ca „distrugere a lumii”) era doar virtual, adica doar o presupunere si presupunerea nu e un temei suficient pentru un comentariu bine tintit. Experimentul a avut, deci, loc, iar noi inca existam pe Terra. Deoarece asta isi inchipuisera unii dintre noi, oameni si ei, ca experimentul de la Geneva va distruge lumea. N-a fost sa fie si inca mai umblam pe strazi, mai stam in fata computerelor, ne mai grabim spre slujbe. Ceea ce ma interesa insa, nu a fost daca experimentul va esua in distrugerea finala a pamintului si vietii terestre – sunt un Toma necredinciosul, ce sa fac! -, ci un raspuns la intrebarea: oamenii ce traiesc azi in lume reactioneaza in fata unei posibile apocalipse la fel de anemic, la fel de fara fior, la fel de lipsiti de ingrijorare ca si literatii ce prezinta ditamai apocalipsele in volumele lor? Si raspunsul a fost: da, toti oamenii trateaza pericolele apocaliptice cu lipsa de fior. Nu consider insa ca ar fi, aici, si o lipsa de responsabilitate pentru planeta noastra si viata. Ci doar de destinderea psihica a unor oameni altfel tintiti de o buna doza a nevrozelor. Nevroza ii face sa-si imagineze ca orice intreprindere omeneasca aduce dezastrul, iar destinderea ii face sa le pese mult prea putin ca apocalipsa va veni. Cumva, as spune ca multi oameni se afla in situatia celui muscat de tintar: cind inteapa, tintarul anesteziaza locul intepaturii, asa incit cel caruia i se suge singele, nu simte nimic, nu se stie citusi de putin in pericol. Asa si adeptii dezastrelor. Si le inchipuie, dar au descoperit si antidotul toxinei ce provoaca spaima. Dezastrele nu-i mai sperie. Sau o fi, cumva, dimpotriva: oamenii se cred in pericol fara nici un temei si totusi nu-si pot stapini ingrijorarea? Oricum, amatorilor de senzatii tari (dar si amatorilor de glume), le pot spune ca primul experiment cu acceleratorul de particule de la Geneva nu e experimentul real. A fost doar un test. Experimentul real va ave loc curind. Apocalipsa nu e inca ratata!
Dan PERSA
Lasă un răspuns