Ascensiuni duhovnicești

Persoana istorică a lui Iisus Hristos (2)

• mărturiile lui Iosif Flavius și Suetoniu n Tacit despre persecuția lui Hero – primul „Antihrist”

Nici un istoric serios nu s-a îndoit de realitatea istorică a Mîntuitorului Hristos. Acest adevăr istoric a fost dovedit cu evidență atît din documentele creștine, cît și cele păgîne din primele veacuri! Astfel, există autori păgîni care nu au avut nici o simpatie – ci chiar adversitate – față de creștinism și au semnalat activitatea lui Hristos sau a discipolilor Săi. Chiar în primul veac al erei creștine, istoricul evreu Iosif Flavius (37-100 d.Hr.), consemnează: „Albinus (procuratorul roman), fiind încă pe drum, Anna (unul dintre cei cinci fii ai marelui preot Anna), convoacă Sanhedrinul la sfat de judecată și aduce înaintea lui pe fratele lui Iisus, supranumit Hristos” (este vorba de Iacob, rudenia lui Iisus). Termenul de frate avea un înțeles mai larg la evrei decît în limbajul nostru. El desemna atît verii, cît și copiii de la aceeași mamă (precum și nepoții).
âmpăratul Traian (98-117 d.Hr.) a primit de la Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei (Asia Mică), următoarele informații: „Neavând mai înainte ocazia de a mă informa despre creștini, nu știu cum să mă port cu ei. Iată procedeul pe care îl folosesc în prezent: după două sau trei interogatorii, însoțite de amenințări, îi execut pe cei care stăruie să se recunoască creștini… Unii negând că sunt creștini, au adus tămâieri și libațiuni în fața statuilor zeilor, alții au mers chiar până la a blestema pe Iisus Hristos, ceea ce – se spune – nu se obține de la nici un creștin adevărat… Amândoi învinuiții au declarat că ei nu mai erau creștini de douăzeci de ani… ancheta a dovedit că ei se întâlnesc în anumite zile, înainte de răsăritul soarelui, pentru a cânta împreună un imn lui Iisus Hristos, ca unui Dumnezeu; ei promit, cu jurământ, nu numai să nu comită crime, dar și să evite furturile, răpirile și adulterul; în sfârșit, se adună seara pentru a mânca o hrană comună și nepătată” (Epistole X, 96). Cei doi, Traian și Pliniu, erau foarte buni prieteni, iar scrisoarea guvernatorului datează din anul al treilea al domniei imperatorului.
în anul 120 d.Hr., Suetoniu amintește de un episod din anii 51-52: „Claudiu (împăratul) expulză din Roma pe iudeii deveniți, sub îndemnul lui Chrestus (numele curent al lui Hristos în acea vreme) o cauză permanentă de dezordine (Vita Claudii, nr. 25). în „Vita Neronis”, Suetoniu amintește de persecuția primului mare „Antihrist”, Nero: „Se pedepseau cu chinuri creștinii – niște oameni dedați unei superstiții noi și dăunătoare”.
în jurul anului 115 d.Hr., marele istoric Tacit semnala următoarele, cu dispreț, despre incendiul declanșat de Nero (54-68 d.Hr.) în Roma: „Pentru a potoli tulburarea poporului, el (Nero) aruncă vina, supunând la chinuri rafinate, pe cei care se numeau popular creștini, detestați din cauza nelegiuirilor lor. Numele acesta provine de la Hristos, care sub domnia lui Tiberiu fusese supus chinurilor de procuratorul Ponțiu Pilat. Reprimată pentru moment, această superstiție detestată s-a răspândit din nou, nu numai în Iudeea, unde luase naștere, dar chiar și la Roma…” (Analele III, Lib.XV, 44).
Repetăm: dintre cei ce-au scris despre Iisus Hristos numai unul s-a îndoit despre existența istorică a Mântuitorului. Acesta este germanul David Strauss în cartea lui „Das Leben Iesu”, apărută în 1830. Lui i-a urmat un filosof român, pe la mijlocul secolului XX, care L-a declarat pe Iisus Hristos un mit produs de fantezia unor oameni acum 2000 de ani.
Documentele „păgîne” prezentate mai sus, deși sărace în informații despre viața lui Iisus sînt, totuși, suficiente pentru a anula afirmațiile susținătorilor fanteziști ai „mitului lui Iisus”. Ele sînt o dovadă că încă din anul 64 după Iisus Hristos creștinismul era o forță capabilă să trezească ură și teamă în inimile dușmanilor săi. Prat, scriior și exeget biblic, zice reverențios: „Este puțin și totuși mult” (Jesus Christ, I, p.3).
Prima probă a istoricității Domnului Iisus Hristos este Evanghelia de la Matei, scrisă pe la anii 42-44 ai erei creștine. Așadar, la 12-14 ani după răstignirea și învierea Domnului. în nici un caz ea n-a putut fi produsul unei fantezii. Dar despre „Evanghelii” ca izvoare creștine și mărturii documentare ale realității istorice a lui Hristos, într-un număr viitor.
P.S.: „Evanghelia lui Iuda” este un document care atestă realitatea istorică a lui Hristos. Fiind scrisă de gnostici nu înfățișează corect, însă, Persoana Sa, divină și umană (teandrică) în același timp! E posibil să fi fost scrisă tocmai pentru a prezenta eronat Persoana lui Hristos! Să nu uităm că primele atacuri împotriva noii religii creștine au venit din partea filosofiei păgîne! (Pr. prof. dr. Constantin LEONTE)ei promit, cu jur

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!