Magazinul alimentar e gol la această oră de prînz, e un „gol” de vînzare – cum îmi spune mai vechiul meu amic Vasile Coman, patronul. Tocmai îmi cumpărasem ceva de mîncare – hrană rece, că nevastă-mea e plecată la mare cu nepotul și una dintre fete – și sporovăiam ca să mai treacă timpul, cînd pe ușa larg deschisă intrară o bătrînă și un copilaș. Bătrîna ceru „un parizer, da’ să fie de Bacău, altu’ nu vreau”, în vreme ce puștiul se postă în fața borcanelor cu măsline, pe care le privi cu un oarecare interes.
– Da’ de-acestea nu cumperi, bunică…? Tare aș mînca! Oare să fie bune…?
– Păi, nu-i îndeajuns salamul ăsta? Și așa-i destul de scump – încercă bătrîna să-l „descurajeze” pe cel mic.
– Da’ or fi bune?, insistă băiatul, și atunci amicul meu, domnul Vasile Coman, luă cîteva măsline verzi, mari, de care nu-și mai dezlipea ochii țîncul, și-i întinse îndemnîndu-l să ia și să mînînce. Dar, spre surprinderea mea, băiețelul refuză:
– Lăsați, că mai vin eu cu bunica la oraș, și atunci!…
În acel moment intervenii:
– Și cîți ani zici că ai, frumosule?
I-am spus „frumosule” pentru că, într-adevăr, băiatul arăta ca din revistele acelea pline de copii care mai de care mai frumoși. Era blond, cu ochi albaștri, voinic, îmbrăcat cu bluză și pantaloni scurți și încălțat cu sandale – se vedea că cineva are grijă de el, altfel spus îl iubește tare mult…
– Șase ani, atîția am, răspunse puștiul prompt și sigur pe el. După care, trăgînd-o pe bunică-sa spre el, să nu auzim noi: „N-am greșit, bunico, am șase ani…?
– Da, peste o lună vei împlini șase ani, îl liniști bătrîna. Și către noi:
– Iertați-l că n-a vrut să ia măslina. L-am învățat să nu ia nimic ce nu e al lui. Știți, eu îl cresc, stăm la țară, nu departe, la Siretu, comuna Săucești. Părinții îi sînt plecați. E un copil tare bun!… De i-ar da Dumnezeu noroc…!
… Și plecară, cu aceeași cuviință cu care intraseră în magazin. Nu înainte ca puștiul să ne mai spună că îl cheamă Alexandru… (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns