Întîmplarea a făcut ca, aflîndu-mă în biroul amicului meu Dănuț Porumb – administrator al unei importante societăți comerciale din urbea noastră, să-l cunosc pe un frate de-al tatălui său, de fapt să-l reîntîlnesc pe acest om și să discut mai multă vreme cu domnia sa, întrucît, cu vreo șapte sau opt ani în urmă, l-am mai văzut, dar „în fugă”. De data asta, omul acesta a fost pentru mine o plăcută surpriză. Discuția cu dînsul mi-a relevat o personalitate citită și de mult, foarte mult bun simț, un om al măsurii, altfel zis. Venise împreună cu soția sa – o doamnă cuminte, timidă, tăcută, care a rostit, totuși, cîteva cuvinte, atunci cînd soțul său așezase ochelarii pe marginea mesei, i-a atras atenția: „Pune-i ca lumea, că iar cad jos și se sparge lentila!” Ton de mamă iubitoare, tutelară…. Atît a vorbit doamna aceea, soția domnului Vasile Porumb, și după cîteva momente a abordat un subiect care m-a cam descumpănit.
Dar să vă spun, mai întîi, că domnul Vasile Porumb era îmbrăcat în costum, cu cravată la gît, deși dimineața de iulie era destul de călduroasă, iar pe reverul din partea stîngă purta însemne de veteran de război. Și să vă mai spun că omul acesta de talie obișnuită, subțirel la trup, are, din cîte mi-a zis fără ocolișuri „prea mari”, „90 de ani și ceva peste”. Evident, vîrsta soției fiind pe aproape…
Discuția a plecat de la o carte de-a mea pe care, încă din 2001, i-am făcut-o dedicație, la sugestia nepotului, și care abia duminica trecută i-a parvenit. „Domnule, mi-a zis, după cum te văd cred că e o carte care merită s-o citesc! Eu nu citesc orice. Am întîlnit cărți cu subiect interesant, dar scrise prost, sau cel puțin așa mi s-au părut mie”.
Aici e locul să mai adaug că domnul Vasile Porumb e un om care a învățat carte, a lucrat toată viața cu cifrele, contabil fiind la Cooperația de consum. „Ce om era președintele nostru, domnul Subcinschi: mai rar oameni ca el! Da, l-ați întîlnit prin oraș? Eu nu l-am mai văzut de vreo patru ani și tare-aș vrea să-l întîlnesc!” -, unde și-a văzut de meserie, dar n-a uitat năravul cititului. Și reia: „Eu cred că o carte reflectă omul, autorul ei. Eram, cu mulți ani în urmă, în tren și în compartiment cu mine mai era un domn. Atît. Eu mergeam la Bacău, din București, iar el la Suceava. Am intrat în vorbă și mi-a zis că-i profesor de Istorie. Am discutat tot drumul, că și pe mine m-a pasionat, dintotdeauna, Istoria, dar eu eram diletantul, iar el specialistul. I-am zis, domnule profesor, am citit trei cărți despre Napoleon Bonaparte, scrise de trei autori diferiți. Cum vă explicați că erau foarte diferite? Profesorul mi-a răspuns că, aici, e vorba de specialist, de viziunea lui asupra Istoriei, de contextul concret-istoric dat. Eu am insistat, că nu prea am fost lămurit. În cele din urmă am abandonat tema, eu fiind convins că fiecare operă – fie ea literară, științifică etc, poartă pecetea autorului, personalitatea lui. Așa că, știindu-vă și din spusele nepotului meu, o să încerc să citesc cartea dumneavoastră și, fiți convins, vă voi spune părerea despre ea…”
Am plecat înainte de întoarcerea domnul Dănuț Porumb. Am plecat, însă, convins că am cunoscut un om deosebit care, iată, la „90 de ani și ceva peste”, e pasionat de cărți și convins că stilul e omul. Aștept să mă reîntîlnesc cu acest om de caracter și să-i ascult părerile! (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns