Austriecii vor să construiască grajduri în zona sinistrată

Pe cartea de vizită a lui Dietrich Reitzner, din Viena, văd un peisaj mirific: un masiv muntos lîngă o pădure de brazi deasă, totul pe malul unui rîu liniștit. Dietrich, „om în vîrstă” – cum se spune pe la noi, care a văzut multe în viață, se recomandă „manager de proiect și formator profesional” și a venit la Bacău să vadă cu ochii lui cît de mare este dezastrul după inundațiile care nu mai contenesc. Vienezul care iubește natura lucrează pentru Asociația româno-austriacă „Semănătorul”, care perfecționează, între altele, consultanți agricoli din țara noastră. Este aproape de români de cinci ani. Acum a venit la Bacău voluntar, împreună cu doi specialiști tineri, Reinhard Kern – de la Camera agricolă din Austria, expert pe probleme de agricultură și inundații, și Harald Rathschuller – expert în probleme de agricultură. Ține legătura permanent cu Agenția Națională de Consultanță Agricolă (ANCA) de la noi și vrea să pună bazele unui program prin care țăranii sinistrați din patru județe, între care și Bacău, să fie ajutați să-și refacă baza existenței lor de o viață: loturile de teren agricol și adăposturile pentru animale.

Reitzner este acum orășean. Și în ce oraș: Viena. Dar vîna lui este de agricultor. El are o teorie, pe care ne-a împărtășit-o și nouă: „Cine cunoaște agricultură, știe că dacă semeni bine o sămînță cît de mică, acolo va crește o plantă mare”. Cu asta vrea să-i convingă el pe țăranii năpăstuiți de stihii în județul Bacău. Pentru că de alte ajutoare pentru ei s-au îngrijit, și încă o mai fac, alții. Să-i îmbărbăteze să-și refacă singuri viața, cu puținul ajutor pe care agricultorii din Austria, poate și alții de pe acolo, îl vor da, probabil, la apelul celor care au venit acum să vadă prăpădul la fața locului. „Eu nu sînt aici din partea Semănătorului – spune Dietrich. în Austria este, însă, deja cunoscut că asociația are destul de multe cunoștințe de agricultură. în ultimii cinci ani am școlarizat circa 5.000 de consultanți agricoli din România. Din cauza aceasta, una dintre cele cinci mari organizații de ajutorare din Austria a venit la mine să mă întrebe ce putem face acum pentru români. Iar eu m-am gîndit la țărani, pentru că chiar dacă au doar cîte două hectare de pămînt și două vaci, asta e viața lor, din asta trăiesc”.

La Prefectură s-a bătut palma pentru lemn

La Bacău, austriecii au venit cu Viorel Morărescu, directorul ANCA. Au ținut să-l vadă, dis-de-dimineață, pe prefectul Gabriel Berca. Să afle cum ar fi primită inițiativa lor. Să-i explice ce au de gînd, ce pot aduce cu ei, dar și pe ce se pot baza în satele răvășite de ape. „âmpreună cu ANCA și Oficiul Județean de Consultanță Agricolă Bacău – a precizat Reitzner – vom face un proiect pentru țărani. Nu vom avea foarte mulți bani. De aceea vrem să fie folosite eficient resursele. Și însoțite de consultanță, prin diferite modalități de școlarizare, în așa fel încît să iasă ceva eficient. Putem face, împreună cu țăranii, grajduri. Cum se fac acum, moderne și foarte simple. Vom avea, însă, lemn, ceva beton pentru fundații și niște cuie?”. „Vom avea!” – a hotărît prefectul Berca. Așa s-a bătut, în biroul demnitarului băcăuan, palma. Scurt, aș zice nemțește. Cu această convingere ne-am urcat în mașini, austrieci și români, specialiști de toate culorile, agronomi și ziariști, să vedem – unii a cîta oară -, fața Muntelui din zona Comănești. Merg cu noi, firește, directorul OJCA, Vasile Aichimoaie și directorul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă, Lucian Stoian.

Valea Muntelui ne-a primit cîinește

Am plecat de la Bacău pe sub nori groși și vineți. Peste noapte a plouat din nou cu găleata. Șoseaua spre Moinești era tivită cu mîl și grohotiș. La Mărgineni, circulația a fost gîtuită, iar din Luncani am văzut primele semne ale dezastrului adus de ape. Cînd să credem că spre Comănești e chiar senin și o rază de soare, am zărit iar nori plumburii. Stropi timizi băteau parbrizul mașinii. Mergeam țintă spre Sublăloaia, să vedem ce e mai rău din tot răul. Am stat cu ochii pe austrieci, dar i-am pierdut. Le-am luat urma pe o uliță noroioasă, printre oameni adunați ciotcă, la fel ca atunci cînd vine cineva străin, poate cu ceva „ajutoare”. I-am găsim pe austrieci pe malul săpat de Trotuș, de o lună, pe sub casa lui Neculai Lăzăroiu. Casa, acum o cameră și o bucătărie. De la poartă l-am zărit pe Dietrich cum trecea pragul ca orice oaspete cu gînduri bune. Dar n-a mai facut nici un pas: la doi – trei metri se vedeau bolovanii din albia rîului. Se vorbea în șoaptă, ca la priveghi. Lăzăroiu stătea printre străini, uimit. „Am pierdut casa, grajdul de 20 de metri, anexele – spunea el. Tocmai îi făceam acte băiatului meu, Cornel, pe tot ce am. Acum nu mai am”.

„Dar oamenii de aici sînt solidari?”

Austriecii trec cu privirea peste tot ce a mai rămas, fac poze și ascultă ce li se explică: pe unde acum e vad de rîu, au fost cinci gospodării. Acolo nu mai e absolut nimic. în multe locuri, la Comănești, la Asău, pe toată Valea, e la fel de rău. Dietrich stă de vorbă cu viceprimarul de Comănești. Aude ce ajutoare primesc oamenii, de săptămîni întregi. „Dar între timp, ce faceți?” – cade întrebarea lui. Vicele rămîne cîteva secundde încurcat. Știe, desigur, unde bate austriacul. „Am avut jandarmi care au ajutat – îngaimă el. Ne-ar mai trebui ceva mașini, utilaje”. Bătrînul vienez nu se lasă convins: „Dar oamenii de aici? Sînt ei solidari, se ajută?”. „Se simte ceva, dar nu peste tot” – vine răspunsul. Simțim și noi unde bate austriacul și ne facem că vedem cîte ceva interesant în altă parte. Dietrich mai explică o dată ce ajutor ar vrea el să dea la Comănești. Românii locului nu prea înțeleg, mai cer explicații, apoi rămîn cum i-am găsit. Picură binișor, străinii se uită la ceas și cer să mai vadă cîteva locuri. Ne întoarcem pe aceeași uliță, pe care megieșii stau tot ciotcă și pornim motoarele. Nu ieșim bine în drumul național, spre Gara Asău, că nu mai putem coborî din mașini. Cerul s-a revarsat, dintr-o dată, cu furie peste noi. Ploua exact cu găleata și am mai apucat să vedem doar un grup numeros de jandarmi care, cu lopeți în mîini, se aruncau într-un camion. Nu mai era rost de vizite, așa că am pornit. Peste cîteva ore, autriecii aveau întîlnire cu ambasadoul lor la București. Voiau să tragă concluzii după tot ce-au văzut pe la noi și pe la alții și să hotărască ce au de făcut. (Petru DONE)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!