• cea mai bătrînă mașină este un Volkswagen „broscuță” din 1961 • o Lada 1200 din ’82 costă doar 13,5 milioane de lei • automobilele care respectă normele Euro 3 ard rău buzunarele cumpărătorilor • au apărut la vînzare și TIR-uri
Mulți băcăuani se dovedesc fideli autoturismului autohton, Dacia, dar sînt și oameni care au mai mulți bani și se gîndesc la o mașină străină. Oferta celor care au astfel de motorizate și vor să le vîndă în tîrgul duminical este la fel de bogată ca la autohtone. Ceea ce sare în ochi după un tur de orizont, chiar și sumar, este abundența mărcilor germane. Oriunde te uiți, dai de un Opel, de un Volkswagen, Audi sau Mercedes, fie el autoturism sau autoutilitară. Mai apare și cîte un BMW sau un Volvo. Mărcile din alte țări mai că nu se mai văd. Dar tot mai apare cîte un Citroen, cîte un Mitsubishi, un Fiat sau o Lancia. Mai surprinde și numărul mare de mașini din alte județe. Peste tot sînt numere de Harghita, de Suceava, de Vaslui și chiar de Mureș sau Bihor. După informațiile noastre, oamenii nu bat drumul degeaba pînă aici, ci pentru că pot obține prețuri mai bune decît prin alte părți. Or fi băcăuanii mai bogați sau mai darnici, cine știe?
Totuși, cei care vor să cumpere o mașină străină din tîrg sînt mai mult decît precauți. Nu vin singuri, ci însoțiți de oameni care au astfel de automobile sau au cunoștințe solide despre ele. Țepele care se pot lua la mărcile străine sînt chiar mai mari decît la autohtone, iar problemele pe care le ridică sînt altele decît la o Dacie. În plus, obligativitatea respectării normelor Euro 3 de către mașinile aduse în țară după 1 octombrie a.c. a dus la creșterea prețurilor pentru modelele recente, care se conformează cerințelor.
Cea mai bătrînă mașină din tîrg este un Volkswagen „broscuță” din 1961
Toți deținătorii de automobile străine care vin în tîrg afișează prețurile în dolari sau euro. Rar mai vezi cîte unul cu prețul în lei. Nu din snobism, spun vînzătorii, ci pentru comparație.
Cea mai veche mașină din tîrg este din 1961 și este nemțească. Este vorba un Volkswagen 1200 „broscuță”, varianta veche. Încă funcționează – cu trîmbele de fum de rigoare – și are număr de înmatriculare, chiar dacă provizoriu. La vechimea ei nu este de mirare. Prețul cerut nu-i deloc mic: 2.000 de dolari. Este adevărat, poate fi considerată de acum o mașină ”de epocă” – iar proprietarul mai oferă în preț încă una de același fel, neînmatriculată -, dar și întreținerea lor ar da mari bătăi de cap proprietarului. Mașinuța nu-i chiar de azi, de ieri prin tîrg, ceea ce înseamnă că nu s-a găsit nici un cumpărător.
„Broscuța” nu este singurul automobil bătrîn din talcioc. Mai sînt și „limuzine” Mercedes din anii cînd apariția unui astfel de automobil pe stradă era un eveniment deosebit. O vechitură din 1977 era oferit la 1.500 de dolari. Dar numai vopsitul ar costa, probabil, tot atît. Un altul, din 1979, este ținut, se pare, la mare cinste de proprietar, întrucît alt motiv pentru care acesta cerea 2.000 de dolari nu prea se vedea. Pentru comparație, la o autoutilitară Volkswagen Transporter din 1980 negocierea începea de la 1.900 de dolari. Dar probabil că fiecare știa ce-i poate mașina.
Tot la categoria „vîrstă respectabilă” se mai înscria și o Lada 1200, model 1982, pe care deținătorul cerea 13,5 milioane de lei. Măcar omul nu avea pretenții de limuzină, ceea ce nu se poate spune despre posesorul unui Opel Rekord din 1982, negociat de la 1.000 de dolari. Alături, un Kadett din aceeași marcă din 1985 era prețuit la 800 de dolari. Mai era și un Trabant 601, cu an de fabricație confidențial, negociat de proprietar de la 10 milioane de lei.
Și automobilele fabricate pînă în anii ’90 sînt considerate relativ vechi, dar la tîrg găsești destule oferte din această perioadă. Iar amatori se mai găsesc, mai ales printre cei care vor să care marfă. Un Renault 9 din 1987, cam obosit, era pus în vînzare la 48 de milioane de lei, adică aproximativ 1.400 de dolari. Însă un Volkswagen Passat din 1988 tip limuzină și bine întreținut era expus la la 3.500 de dolari. Comparațiile sînt mai totdeauna relative. Evaluarea depinde de performanțele fiecărei mașini, de consumul de carburant și multe alte variabile.
Automobilele nemțești cu Euro 2 umplu tîrgul
Cea mai diversificată ofertă este la mașinile de dată mai recentă, care îndeplinesc normele Euro 2. În România aceste norme sînt obligatorii de puțină vreme, dar toate mașinile care se aduc de afară (fie de către distribuitori, fie de către persoanele fizice), indiferent de anul de fabricație, trebuie să corespundă. Așa că ai de unde alege, dar tot mașinile germane sar în ochi prin abundența ofertei. La marca Opel, ai variantele Calibra, Caravan, Corsa sau Astra, de la berlină la tipul coupée sau kombi. Volkswagen este la fel de bine reprezentat. Găsești VW Passat, Polo sau Golf cu 4 portiere. Posesorii de Mercedes vin cu limuzine din clasa C sau D. Audi este reprezentat de variantele A4 sau A6. Volvo și BMW sînt mai rar întîlnite.
Modelele străine fabricate după 1990 sînt prețuite de vînzători la multe mii dolari, pentru că majoritatea îndeplinesc normele Euro 2 și au tot felul de dotări. Vesticii au regulile lor, deci la aceste mașini nu se pune problema lipsei sistemului ABS sau a air-bag-urilor. Și cum clienții vest-europeni vor și confort, scaunele tapisate cu piele naturală, încălzirea încorporată, închiderea centralizată a geamurilor, climatizarea, CD-player-ul și alte facilități sînt aproape totdeauna prezente. Așa că este normal ca prețurile să fie relativ mari pentru omul obișnuit. Mașinile Opel sînt evaluate între 4.000 de dolari și 9.000 de dolari, în funcție de model, de anul de fabricație și de dotări. Un Volkswagen Passat din 1996 avea afișat 7.700 de dolari, iar altul din 1998 – 11.800 de parai. O limuzină Mercedes C 250 din 1995 în bună stare era prețuită la suma de 14.000 de dolari. O altă limuzină Audi A6 din 1998 era evaluată la 15.300 de euro. După cum se vede, rigoarea germană are prețul pe măsură.
Mărcile franceze sau din alte țări aproape se pierd printre cele germane
Alte mărci mai că se rătăcesc printre motorizatele germane. Posesorii de modele Daewoo vin cu mașini aproape noi – fabricate după 1996 – la prețuri ceva mai mici, comparabile cu ale Daciilor. Se pot găsi limuzine Cielo, Espero și Nubira, dar și Matiz sau Tico. În rest, oferta este mai săracă decît te-ai aștepta. Surprinde lipsa automobilelor Renault noi. Nici vorbă de Mégane, Clio sau Scénic. Ce este expus spre vînzare sînt modele vechi, de tip 21 sau 25.
O apariție insolită este un Mitsubishi Space Wagon, cu 7 locuri, din 1992. Mașina era evaluată de deținător la 5.800 de dolari, un preț relativ rezonabil. Tot surprinzătoare era și apariția unui alt Mitsubishi 3000, sport, decapotabil, cu 4 locuri, negociat de la 12.000 de dolari, chiar dacă era din 1990. Prin tîrg s-a mai rătăcit și un Seat Ibiza. Modelul spaniol, din 1999, era prețuit la 5.900 de dolari. Ceva asemănător se poate spune și despre un autoturism KIA Sephia din 1995 (băcăuanii sînt obișnuiți cu KIA Sportage, modelul de teren, mai des întîlnit – n.r.). Și mașinile Ford sînt rar văzute. Se mai vinde cîte un Ford Escort mai vechi sau modelul Mondeo, mai recent.
Deși ar fi fost de așteptat ca mașinile italiene să se întîlnească la tot pasul – întrucît mulți localnici sînt plecați în Italia la muncă -, nu este așa. Abia se vede cîte un Alfa Romeo, cîte un Fiat sau o Lancia Prisma, și acelea fabricate înainte de 1990.
Trebuie reținut însă că oferta se schimbă de la o săptămînă la alta, deci ce este în tîrg într-o duminică poate fi complet diferit de altă duminică.
Automobilele de teren sînt scumpe și cînd sînt vechi
O categorie aparte o constituie mașinile de teren. Ele ar ideale pentru gropile din carosabilul șoselelor și de pe drumurile care duc în satele noastre, mai ales cele cu tracțiune 4×4. Dar consumul de carburant nu este deloc mic și nici prețurile de la care sînt negociate. Un Nissan Terrano cu 2 portiere din 1990 era evaluat de proprietar la 6.500 de dolari, mai puțin decît o Toyota 4×4 din 1990, care funcționa cu benzină, negociată de la 8.000 de dolari. Prețul era identic și la un Opel Frontera Turbo, 4×4. Ce să nu mai spunem de un Range Rover Vogue, din 1990, care era negociat de la 9.000 de dolari! Trebuie remarcat însă că nu sînt expuse modele mai noi. Probabil că proprietarii se servesc încă de ele fără probleme.
Mașinile străine care îndeplinesc normele Euro 3 sînt cele mai scumpe
Cînd este vorba de mașinile de import care îndeplinesc normele Euro 3, prețurile sar în aer. Nici una nu se negociază sub 10.000 de dolari. Nu este de mirare, pentru că de la 1 octombrie a.c. aceste norme devin obligatorii pentru toate mașinile importate. Modelele respective costă mult și afară, deci posesorii autohtoni mizează pe o posibilă scumpire a automobilelor comercializate la distribuitorii autorizați din țară. Dacă va fi așa sau nu, se va vedea. Dăm doar cîteva exemple de prețuri. Un Volkswagen Passat din 2000, Euro 3 era prețuit la 14.950 de dolari. Un VW Golf IV, kombi, cu 4 portiere, din 2000, Euro 3 costa 12.600 de dolari, preț extrem de ridicat, dacă se ține cont că un alt Golf cu doar 3 ani mai bătrîn, bine întreținut, era prețuit la 5.200 de dolari. Un Audi A6 din 2000 este evaluat la 21.800 de dolari. Ce să mai spunem de un BMW 520 din 2001, evaluat la 23.500 de dolari! Culmea este că un TIR Iveco Eurotech, cu remorcă Schmitz, din 1993 era vîndut mai ieftin, adică de la 22.500 de dolari. Mastodontul era din Galați, iar vînzătorul era dispus să negocieze. Dar era vizibil că mașina nu fusese ținută de bibelou prin vreun hangar, ci fusese exploatată.
Vînzătorii celorlalte mașini, care nu au Euro 3, se uitau cam cu invidie la prețurile afișate de deținătorii bijuteriilor mai puțin poluante, dar aveau argumente în favoarea propriilor automobile. Ei spuneau – și nu fără temei – că motorizatele pe care le au în dotare sînt înmatriculate în România, unde se circulă încă și fără să se respecte Euro 2. Este vorba de Daciile mai vechi, de Trabant și alte mașini bătrîne care se întîlnesc la tot pasul. Cu alte cuvinte, mai este pînă cînd se va introduce restricția Euro 3 la tot ceea ce circulă pe șoselele românești. Dar prețurile rămîn prețuri.
Problemele tehnice ale mașinilor de import dau bătăi de cap mai mari decît Daciile
Așa cum am mai spus, cumpărătorii motorizatelor străine sînt mai mult decît precauți. Vin însoțiți de cunoscători și le verifică la sînge. Indiferent dacă sînt de fabricație germană sau de alt fel, automobilele străine pun probleme mai mari decît autohtonele proprietarilor. Piesele de schimb, întreținerea, reparațiile sînt altele decît la o amărîtă de Dacie. Și dacă nu știi să schimbi o biată bujie sau cine știe ce garnitură de doi bani, stai cu frumusețea de mașină în parcare și te uiți la ea, pantru că meșterii în astfel de bijuterii te taxează pe măsura mărcii. După ei, cine are bani de un Audi sau de un Opel nu se zgîrcește cînd este vorba să o facă să meargă. Lucru care dă bătăi de cap posesorilor, pentru că nu toți sînt multimilionari.
Și ce vine prin tîrg poate avea defecte. Un vînzător avea expusă o superbă limuzină Audi A6 din 2000, iar prețul părea relamente tentant: 13.000 de dolari. Asta la prima vedere, întrucît mașina avea parbrizul ușor fisurat. Nu-i vorbă, vînzătorul nu ascundea fisura (nici nu prea avea cum), dar un parbriz crăpat este o problemă, pentru că la un șoc dur sparge mult mai ușor decît unul integru. Iar schimbarea geamului respectiv nu este joacă de copii, pentru că așa ceva nu se găsește pe toate drumurile, se face numai la un service și costă. O altă mașină, marca Ford, părea foarte bună, la prima vedere, dar odată urcat la volan, un client a descoperit ceea ce poate altuia nu i-ar fi sărit în ochi și anume că are probleme serioase la demaraj. Unii vînzători spun ce probleme are mașina, alții însă n-o fac. Și dacă vreun neatent se trezește că rămîne cu automobilul în drum pentru că nu a verificat cum trebuie ce a cumpărat, se prea poate să nu aibă pe cine să ia de guler.
Țepele la mașinile străine pot fi mai mari ca la cele românești
O altă problemă care se ridică în fața potențialilor cumpărători este evitarea unei înșelăciuni. Țepele la automobilele străine au fost chiar mai multe decît la Daciile autohtone, pentru că sînt efectiv mai greu de pedepsit. Dacă cineva a vîndut o mașină șterpelită din Germania, de exemplu, iar furtul a fost limpezit după un an, să spunem, turcul plătește, adică noul proprietar are mari șanse să rămînă fără mașină.
Pe prospectul de vînzare la o parte din mașini scrie „proprietar” sau unic proprietar. Cel care vinde atrage atenția, pentru că mulți vînzători doar intermediază afacerea. Și nu puține au fost situațiile în care cei care cumpărătorul s-a trezit că mașina este furată cine știe de unde și valorificată aici, iar proprietarul n-are nici în clin, nici în mînecă cu vînzarea. În alte cazuri, bijuteria pe patru roți era „împrumutată” de la deținători autohtoni care-și permit așa ceva. Filierele hoților de mașini străine au fost multe și nu au fost anihilate toate. Amintim doar cazul omului de afaceri Dan Aizic, căruia i s-a furat un Mercedes ultimul răcnet, iar hoții au rămas neprinși.
Achiziția „străinelor”este simplă doar la distribuitorii autorizați, care oferă tot felul de garanții și în primul rînd certifică proveniența. Dar prețurile sînt mult mai mari, fie că este vorba de mașini noi sau second-hand. Doar distribuitorii trebuie să prospere și ei, nu-i așa?
După cum se poate vedea, cumpărarea unei mașini străine din tîrg nu este chiar o distracție. Dacă ții la banii pe care-i dai, trebuie să ai și ochii larg deschiși. Altfel regretele sînt, ca mai totdeauna, tardive. (Gabriela PASCU)
Lasă un răspuns