Dacă ar fi să caracterizez spiritul epocii noastre într-un cuvînt, „autopublicitate” mi se pare cel mai potrivit. Ce înseamnă asta? Că odată mahmurite toate ierarhiile valorice, nu rămîne decît o unică formă de „promovare”: lauda de sine, punerea propriei persoane în emfază maximă, adică respectul definitiv și exacerbat pentru propria valoare. Astăzi, dacă nu te vezi tu singur ca fiind valoros, e foarte puțin probabil ca altcineva să te vadă astfel. Dar un asemenea comportament contravine grav tipului de educație și de cultură, în care mi se pare că am fost crescuți de-a lungul istoriei și a vieții noastre biologice. Așa încît, proasta educație a devenit subit mare avantaj pe piața noilor valențe ale omului de secolul XXI. De altfel, primul inamic al economiei libere românești este chiar faptul că nu talentul sau competența profesională aduc succes în afaceri, ci lipsa de scrupule și o anume experiența subterană, dobîndită, de preferință, în închisorile mai puțin nemiloase, de drept comun, ale epocii comuniste.
Cînd nu poți pătrunde într-un corp de „elită”, de orice fel ar fi el, chiar și unul pe dos, al borfașilor de Germania, de pildă, nu-ți ramîne decît să-ți construiești propria ierarhie, propria școală, propriul club, propria metodă samd., astfel încît să te poți așeza printre fondatorii noului „curent”, dacă nu cumva unicul și cel mai important. Pentru cine nu crede, există ilustrul model al Guiness Book: acolo se pătrunde nu doar prin depășirea unei performanțe într-o activitate consacrată, ci și, mai nou, prin inventarea uneia mai ciudate, mai lipsite de sens, în care ai putea fi pionier și deținător de recorduri stupide. Nonsensul și răul sînt ultimele domenii în care a mai rămas ceva de făcut, ca să devii celebru, deși pînă și celebritatea e o întreprindere tot mai greu de administrat cu succes. Autopublicitatea e blazonul postmodernismului, spiritul unei epoci în care orice criteriu devine ideologic, adică o eventuală formă de discriminare și exploatare a unuia de către altul. Dacă nu reușești să-ți iei bacul, nu-i nimic! Înseamnă că poți să treci la acumularea sălbatică de capital occidental, după care vei avea ocazia să le dai peste nas amărîților de profesori ce mai au un pic și trăiesc cu aer! Într-o zi, s-ar putea ajunge să-i cumperi de la piată, trei la legatură. Ce satisfacție demnă de Mihaela Rădulescu!
Cred că totul a început încă din vremuri romantice, atunci cînd nihilismul artei și al filosofiei au demonstrat că eticheta și ambalajul tind să conteze mai mult decît marfa sau conținutul. Așa se face că azi ne tot chinuim să-l apărăm pe Cioran de acuzațiile neîncetate de fascism. Un copil, care a vrut din toata inima să facă vîlvă în lumea sa, și-a atras blestemul ucenicului neascultător: a declanșat un mecanism pe care n-a mai fost în stare să-l oprească, nici în spațiu și nici în timp. E clar că violențele sale de limbaj nu erau altceva decît mijloace retorice de a atrage atenția unui public intrat deja în plină epocă a inflației informaționale. O lipsă de răbdare caracteristică lumii noastre, dublată de gratuitatea unui comportament de estet, adică de om care face gesturi mari pentru frumusețea lor, ignorînd faptul că asemenea gesturi pot avea o semnificație dureroasă pentru alții.
Am rămas tot în domeniul contradicției de opinii dintre cei care văd în artă o formă de divertisment, o ocazie de liniștire a psihicului uman, și aceia care îi acordă artei o independență și o importanță mult mai mare, fără a putea, cel mai adesea, să jure pe o definiție exactă în această privință. Și cum postmodernitatea a făcut din medii un spațiu privilegiat al artei de consum, să nu ne mirăm că arta și autopublicitatea se interferează pe ample spații de manevră.
Procedeul aduce oarecum cu introducerea de calupuri publicitare între secvențele live dintr-un focar de conflict actual. După cîte îmi amintesc (sau nu-mi amintesc) din septembrie 11, 2001, nimeni n-a îndrăznit să facă așa ceva la vreo televiziune din lume. Dar parcă, atît de obișnuiți cum sîntem cu întreruperile discursului televizual, ne mai dăm sigur seama că ele n-au existat, într-un fel sau altul, și acolo! Iar dacă nu s-a întîmplat, nu cumva chiar acum mi-am oferit „privilegiul” de a deschide o altă cutie a Pandorei, care abia aștepta să-și împrăștie semințele nenorocirii peste noi?
Așadar, autopublicitatea îl caracterizează pe omul zilelor noastre, iar comunicarea a devenit o obligație pentru el atunci cînd vrea să se vîndă ca pe o „marfă”. Recunoașteți că procedeul rămîne primejdios și explică, cel puțin parțial de ce tot mai multe persoane de pe la noi devin victime ale traficului, marfă de contrabandă, indivizi ce se lasă vînduți de alții, dintre cei lipsiți de scrupule. Prostituate sau cerșetori handicapați, cu toții se vînd bine la export. Intelectualii și artiștii se văd și ei nevoiți să-și cesioneze valoarea de întrebuințare către întreprinzători cu mai mult spirit practic. Ne aflăm în fața unei mari dileme, căci, dacă vrei să dobîndești o valoare profesională certă, ești obligat să-ți investești timpul în lectura și studiu, în munca prost plătită și puțin interesantă. Dar procedînd astfel, îți ratezi șansa de a intra pe piața valorificării de sine. Școala vieții face concurență acerbă tuturor universităților, unele din ele părînd înclinate să aprecieze tot mai mult asemenea tip de abilități în dauna celor clasice, mai stabile și puțin adaptate la compromisul economiei de piață. Stăm să fim victimele a doua extremisme: cel al tradiției, pentru care numai ceea ce a mai fost e bun, și cel al modernității, gata să zică NU la tot ce-i vechi! Ce preferați?
Lasă un răspuns