Autoritățile nu mai par la fel de hotărîte ca la început

Dramă fără sfîrșit pentru familiile refugiate din Liban

• situația fără ieșire i-a adus la disperare pe libanezii refugiați în România n ei au primit statut de tolerat și pot fi expulzați oricînd n cu statutul de tolerat, libanezii stau într-un fel de pușcărie mai lejeră n ei nu pot părăsi teritoriul județului Bacău fără voie de la poliție, nu au drept de muncă și, în cazul primei familii de refugiați, nici nu pot primi locuință de la primărie, deși soția și copilul sînt cetățeni români n autoritățile dau neputincioase din umeri și susțin că România nu era pregătită pentru așa ceva și că nu avem legislație în privința acestui gen de refugiați

Prima familie de refugiați de război din Liban, Nicoleta și Hussein Zahoni, care a ajuns în Bacău, se vede prinsă acum într-un cerc vicios din care nu știe cum să iasă. Autoritățile române susțin că nu pot face mare lucru, întrucît libanezii au primit statut de „tolerat” în România și nu au și permis de ședere. Libanezii reproșează autorităților că stau într-un fel de pușcărie mai relaxată pentru că nu pot părăsi teritoriul județului fără voia poliției, nu au voie să muncească, nu pot primi viză de ședere, în schimb pot fi oricînd scoși din țară fără nici un fel de explicații. Mai mult, deși primarul Bacăului, Romeo Stavarache, le-a promis o locuință, nici acesta nu pare să se mai țină de cuvînt. Secretarul primăriei motivează tot probleme de ordin juridic, legat de dreptul de ședere al lui Hussein în România, de parcă Nicoleta și fetița ei n-ar fi cetățeni români. Hussein spune acum că dacă înțelege atitudinea statului român față de el, un străin, nu înțelege de ce românii se poartă la fel de umilitor cu proprii cetățeni.

De la sublim la disperare, în cîteva săptămîni

Hussein este convins că tot vălmășagul de probleme cu care se confruntă el și familia i se datorează. Lui și statutului său nelămurit cu autoritățile române. De cum a pășit pe pămînt românesc, pe aeroport și cînd a văzut cam ce fel de indicativ primește cînd i se întocmesc documentele de intrare în țară, a înțeles că va avea probleme. „E diferență de o singură literă. Dacă aș fi primit un cod cu litera „D”, aș fi primit viză pe cinci ani pe baza căsătoriei mele cu o româncă. Așa, am primit pe pașaport un „C”, ceea ce înseamnă statut de tolerat pe teritoriul României. Un fel de deținut fără condamnare. Asta sînt eu acum. Nu am voie să plec din Bacău, trebuie să mă prezint la poliție ori de cîte ori mă cheamă, nu am voie să lucrez, în schimb pot fi „îndepărtat” oricînd fără nici o motivație. Asta este, eu sînt un străin, dar de ce să aibă de suferit fetița și soția mea? Ele sînt cetățeni români. Eu nu vreau nimic, dar absolut nimic de la statul român. Decît să muncesc, să le pot întreține. Sîntem oameni harnici, școliți, și unul, și altul, și stăm acum ca niște trîntori pe salariul socrului meu. Rușine mai mare ca asta nu cred ca pot îndura. Am bani în cont, în Liban, dar ar trebui să ajung acolo, să-mi recuperez cardurile și apoi să pot scoate banii”, ne-a povestit Hussein calvarul la care este supus în prezent.

Din lac, în puț

Nicoleta Zahoni, soția lui Hussein, este cea care a preluat frîiele familiei. Ea face practică deja la una dintre farmaciile din zonă, pentru a se reacomoda cu medicamentele românești. „Și în Liban am lucrat tot la o farmacie, elvețiană, dar acolo erau alte medicamente, alte proceduri, trebuie să mă pun la punct din nou cu cele românești. Cea care m-a acceptat cu sufletul deschis este patroana Farmaciei Magistra, de aici, de lîngă apartamentul părinților. Mi-a promis că mă angajează și nici nu știu cum să-i mulțumesc. Voi deveni întreținător de familie și, poate că în felul acesta, autoritățile române își vor canaliza atenția către mine, care sînt cetățean al acestei țări. Eu nu înțeleg de ce trebuie să fie și copilul meu mutilat sufletește de tot ce se întîmplă acum?”, se întreabă Nicoleta cu ochii mari, pierduți în gol.
Ea povestește că au intrat într-un fel de cerc vicios și că totul ține de permisul de ședere al soțului. Permis de ședere pe care la ora actuală nu-l deține. Acesta nu se poate obține decît dacă este depusă și aprobată o cerere pentru viză de lungă ședere la orice ambasadă sau consulat al României din afara granițelor țării. Doar că, pentru asta, el trebuie să părăsească România, și să ajungă fie în Ungaria, fie în Bulgaria, fie în Republica Moldova, la una dintre misiunile diplomatice ale României și să depună personal cererea. „Deși pentru noi, românii, pare atît de facil, pentru el, acest lucru nu este posibil, pentru că în oricare din țările lumii acesteia Hussein are nevoie de viză de intrare. Au mai încercat alți libanezi să obțină vize de intrare pe teritoriul țărilor vecine, tot pentru a-și depune cererile de viză de lungă ședere în România, dar nu le-au obținut. Așa că ne învîrtim într-un cerc din care nu vedem nici o ieșire”, a murmurat, mai mult pentru ea, Nicoleta Zahoni.

„Mai bine mor acolo, o dată, decît de 100 de ori, aici”

Hussein intervine din cînd în cînd, mai aprig sau mai reținut, în funcție de cît de mult accentuează neputința de acțiune soția sa. Cu fetița în brațe, care este conștientă de agitația părinților, dar nu înțelege prea bine motivele, Hussein spune că singurul lucru pe care îl așteaptă de la statul român este acela de a-i îngădui să-și întrețină familia. „Nu cer nimic pentru mine, eu sînt cetățean străin, dar să trateze autoritățile cu așa indiferență și proprii cetățeni? Așa ceva nu s-ar fi întîmplat în Liban, dacă situația ar fi fost invers. De fapt, pe cine interesează? N-a venit nimeni aici, dintre autorități, decît o doamnă de la Primărie, care ne-a spus cu voce ridicată că să stăm aici, la socri, ce ne trebuie locuință?! I-am explicat că socrii mei mai au încă doi copii, studenți amîndoi, iar apartamentul este unul mic. Pînă la urmă, nu mai înțeleg nimic. Dar dacă nu ne pot da o locuință, să ne spună, să nu ne umilească. Eu sînt bărbat în putere, pot munci și pot să-mi întrețin familia, îmi pot plăti o chirie la o adică, doar să am voie să muncesc. Pentru că, altfel, mă întorc în Liban. Mai bine mor acolo o dată, decît să mor aici de 100 de ori pe zi”, ne-a mai spus Hussein.

Birocrație și vid legislativ

Lăudate, așa cum nu au mai fost niciodată pînă acum, pentru eficiența de care au dat dovadă la repatrierea românilor din zona de conflict, autoritățile își dau iar cu stîngu-n dreptul. Pe lîngă birocrația excesivă, autoritățile se mai confruntă în momentul de față și cu un vid legislativ în privința acestui gen de situații. Asta pentru că România nu a prea fost confruntată pînă acum cu un aflux masiv de refugiați de război. Așa încît și legislația în materie lipsește. Autorităile chiar sînt nevoite să recunoască faptul că s-a recurs la un artificiu, deloc în măsură să-i bucure pe refugiați. „Aceasta a fost soluția găsită pentru a avea și ei un document cu care să se poată legitima. în Bacău sînt patru familii de refugiați, familii mixte, libanezi cu români. Cu toții au aceeași problemă, care poate fi rezolvată doar de o decizie la nivel de Guvern. Adică, să li se acorde vize de ședere de lungă durată fără să mai depună cereri la consulatele sau ambasadele noastre din alte țări. Dar asta nu depinde de mine, ci de autoritățile centrale”, ne-a spus Dumitru Țambriș, șeful Biroului pentru Străini din Bacău. (Mirela ROMANEȚ)

pe raster

Primarul așteaptă clarificarea statutului soțului

Statutul incert al lui Hussein a ajuns o piedică, culmea, și pentru autoritățile locale, care, parcă, au uitat că trei sferturi din familie are cetățenie română. „în colaborare cu organele statului se fac diligențe pentru găsirea unei căi legale prin care aceștia să primească o locuință. în funcție de actele pe care le posedă ei, vom stabili modul în care pot primi o locuință. Trebuie verificat dacă au cetățenie dublă, să știm în ce categorie intră, cea a repatriaților sau a cetățenilor români. Dacă vor îndeplini toate condițiile, le vom acorda locuințele”, ne-a declarat Ovidiu Popovici, secretarul municipiului Bacău. Serviciul Public de Asistență Socială din cadrul Primăriei Bacău lucrează în acest moment la anchetele sociale ale familiilor libaneze, în vederea stabilirii nevoilor acestora și dacă întrunesc condițiile de acordare a unei locuințe. (Claudiu TĂNĂSESCU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!